Julien Gracq (pe numele său adevărat Louis Poirier) este laureatul Premiului Goncourt pe anul 1951, oferit de Academia Goncourt pentru cel de-al treilea roman al său „Ţărmul Syrtelor“. A primi un Goncourt echivalează (sau cel puţin echivala) cu consacrarea absolută. Nu de aceeaşi părere a fost şi autorul, care l-a refuzat, după ce cu un an înainte publicase un pamflet, în revista „Empedocle“, împotriva abuzurilor şi absurdităţilor din literatura franceză. Gracq, considerat un om rezervat şi distant în viaţa de zi cu zi, se dezlănţuie în scris atunci când constată că „n-are nici un rost să intri în vreo competiţie de orice fel şi că un scriitor nu are nimic de câştigat dacă se lasă prins în această avalanşă“. Născut în 1910 la Saint Florent-le-Vieil, pe malul Loarei, între Nantes şi Angers, Gracq a absolvit Şcoala Normală Superioară şi Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice din Paris. A debutat în 1939 cu romanul „Au château d’Argol“, la editura José Corti, căreia i-a rămas fidel întreaga sa carieră. Aici, în ciuda celebrităţii ulterioare, a publicat 18 cărţi. Trebuie spus că autorul suferise anterior o dezamăgire, romanul fiindu-i refuzat de celebra „Gallimard“.
„Ţărmul Syrtelor“ a fost publicat în 1951, după o călătorie în Danemarca, unde a vizitat Elsinore, şi este descrierea plină de farmec a minunilor Argolului, însoţită de o meditaţie extraordinară asupra destinului uman. Critica franceză a elogiat încă de la apariţie romanul, astfel că Dominique Aury nota în „Combat“: „În universul lui Gracq, pietrele sunt mai adevărate, mai drepte şi mai însufleţite decât oamenii… Este un peisaj de sfârşit de lume, unde pietrele sunt asemenea osemintelor pământului, iar omul nu-şi poate decât dori să se culce pe ele, să se amestece cu ele ca în imense straturi de secole“. Este, totodată, romanul unui singuratic, Aldo, trimis ca militar la un post de frontieră într-un ţinut straniu, la graniţa cu Farghestanul, evident o terra incognita inventată de autor. Romanul, care poate fi considerat prin temă şi execuţie ca fiind suprarealist, cu o scriitură luxuriantă şi care ţine în permanentă tensiune un cititor ideal, a fost considerat de unii critici drept o rescriere spectaculoasă a „Deşertului tătarilor“, romanul lui Dino Buzatti. Numai că Aldo nu poate fi asemuit cu Giovanni Drogo, eroul lui Buzatti. În timp ce primul se poate mişca în spaţiul unei istorii care-i schimbă destinul, abulicul Giovanni Drogo este prizonierul pe viaţă al inacţiunii care-l macină atât de puternic. Aşteptarea, ca act contemplativ şi deloc rizibil, este laitmotivul acestui roman care poate fi citit în cheia oferită de acel vers al lui Breton: „Dincolo de ceea ce soseşte sau nu, aşteptarea este magnifică…“.
