Sibiul e un oraş-spectacol, cu clădiri impunătoare, rigide, tăcute, dar care te invită la un dans medieval de îndată ce calci pentru prima dată pe piatra cubică din centrul oraşului. Înspre periferie, dincolo de gară, piatra şi calmul rămân în urmă, însă apare Hala Balanţa: singurul loc din România unde se joacă „Faustul“ lui Purcărete.
„Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest «Faust» o dată!“, au scris britanicii de la The Observer despre piesa care, din anul 2007, n-a ratat nici o ocazie să fie jucată cu casa închisă. Spre deosebire de alte piese care pier destul de repede, ea a reuşit să atragă oameni din toată ţara şi de peste hotare. Ce o fi atâta tevatură?!, s-au întrebat mulţi şi m-am întrebat şi eu. Mi-am zis că atâţia oameni care nu-şi găsesc cuvintele când vine vorba despre Faust n-au cum să greşească. Şi nu e o glumă: chiar nu-ţi găseşti cuvintele.
Înainte şi după Faust
Faust, interpretat cu o vitalitate incredibilă de craioveanul Ilie Gheorghe, şi Ofelia Popii, femeia care se metamorfozează dramatic pentru această capodoperă într-un Mefisto fascinant, dar macabru, sunt făcuţi să joace unul lângă celălalt. Ea e sprintenă şi vioaie, îl acaparează, îl tentează, iar el, dorindu-şi mai multe, se lasă pradă trucurilor diabolice. Împreună cu peste o sută de actori, ei dau viaţă unui spectacol-monstru, cu o desfăşurare de forţe extraordinară, şi desfiinţează teatrul pe care îl ştiaţi până acum. Chiar aşa ar trebui să fie teatrul românesc: înainte de „Faust“ şi după „Faust“, două ere care, în mintea spectatorului, fie el amator, iubitor sau specialist, sunt clar delimitate.
Dacă, de regulă, teatrul înseamnă să stai pe scaun şi să observi, aici, la Sibiu, Purcărete nu te lasă să stai prea mult jos. Îţi dă ocazia să alegi între lucrurile pe care vrei să le vezi, ducându-te în Noaptea Valpurgiei, neagra ceremonie celebrată de vrăjitoare și diavoli, un infern atent construit al senzaţiilor tactile, vizuale, auditive. În corpul tău se instalează panică şi tremur pentru că, sincer vorbind, nu ştii la ce să te mai aştepţi şi în ce direcţie să te uiţi. Şi, cel mai important, începi să te gândeşti: nu ştii dacă eşti un umil spectator sau personaj în jocul minţii pus în scenă de Purcărete.
Dansul furiei
Furia e ca la ea acasă, dar dansează nebunesc, râde isteric şi e fericită. Ea nu ştie că e furie pentru că, în pactul cu diavolul, pare o bucurie de nedescris. Hala Balanţa, singurul loc suficient de spaţios, cu posibilităţile şi resursele tehnice necesare pentru acest Faust, se umple de aer cald. În public se amestecă personaje ciudate, care te sperie. Cu capul înclinat într-o parte, cu ochii înroşiţi de fard, privirea lucind a nebunie şi în cămăşi albe-gri, „gărzile“ lui Mefisto stau de pază la intrare. N-ai cum să ieşi de acolo şi te simţi claustrofob.
Atenţia se duce, în anumite momente, către tavan. Muzica live îţi creşte pulsul şi orice lucru ţi se pare personificat. Teama de neaşteptat te face să crezi că până şi după reflectoarele de pe schele se ascunde vreun personaj care se pregăteşte să ţipe teribil sau să sară undeva, poate chiar în faţa ta. Sunt două ore de suprarealism, două ore în care vezi în faţa ochilor rezultatul pactului dintre Faust şi Mefisto, moartea, viaţa, suferinţa şi plăcerea ei. În ochii uimiţi ai publicului, acest Faust se oglindeşte ca un licăr care-ţi dilată pupilele, o strălucire când roşie şi fierbinte ca focul, când gri şi rece ca o vijelie ce prevesteşte răul.
Cel mai norocos public
Relaţia lui Mefisto cu Faust, copilăroasă şi jucăuşă sau sinistră, ca din străfundurile celui mai întunecat rău, te seacă de puteri şi te lasă ostenit. Gura ţi-e amorţită şi ochii îţi tremură, la fel şi bărbia. Nu mai poţi decât să aplauzi şi să priveşti cum, sub ochii tăi, monştrii, îngerii şi toţi, toţi actorii redevin oameni care se pleacă în faţa unui public. Poate cel mai norocos public.
După cele o sută douăzeci de minute în care ţi-a fost teamă, în care privirea ţi s-a umplut de lacrimi, în care ai râs ironic sau ai tresărit speriat la zgomotele halucinante, hala de 1.500 de metri pătraţi începe să se golească treptat, lăsând în urmă decorul prăfuit, ca după apocalipsă. Începi să umbli pe străzi ca un mut, ca un nebun, ca şi cum ai avea un plasture la gură, căci nu s-a inventat încă un cuvânt pentru starea în care te afli. Spre centrul Sibiului, clădirile ţi se par castele întunecate, iar cerul e pătat cu un roşu închis, ca iscălitura lui Faust pe contractul diabolic. Oamenii par să aibă măşti, dar tu ai rămas la fel: nu ştii dacă eşti un umil spectator sau personaj în viaţa acestui Sibiu, în viaţa acestui Faust. Rămâi pe loc şi, privind în jur, îţi vine în minte replica din piesă: „Opreşte-te, clipă, eşti atât de frumoasă!“…
Premii şi participări
Cu premiera pe 19 septembrie 2007, „Faust“ se joacă, de atunci, cu casa închisă. Piesa a participat, printre altele, la Festivalul Goethe de la Frankfurt din 2008, fiind şi recompensată pe măsură:
– Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină într-un rol principal – Gala Premiilor UNITER 2008
– Premiul pentru cea mai bună scenografie – Gala Premiilor UNITER 2008
– Premiul Herald Angel Award – Festivalul Internațional de Teatru de la Edinburgh 2009, selecţia oficială
– Premiul de Excelență – Gala Premiilor UNITER 2010
