Patru camere, o gospodarie, linistea parintilor, primele luni de scoala, abecedarul. Cu ochii mariti de suferinta, Nicoleta priveste neputincioasa cum toate lucrurile dragi au pierit intr-o clipa. Cu doar o luna inainte de a implini opt ani.
„Cazu toata. Fusai de dimineata sa vad ce se mai poate lua. Casa era jos“. Marin Patru isi inghiti restul cuvintelor. Nici nu stie ce sa spuna mai intâi: sa blesteme, sa injure, sa plânga. Furia si revolta, si teama, si disperarea, toate se amesteca intr-un vârtej care-i innebuneste mintile. De doua ore, de când se intoarse din sat, nu are habar pe ce lume traieste. Se uita in gol, in timp ce da prosteste cu sapa in niste buruieni din fata cortului. Din când in când, vorbeste. Nu cu Florina, nevasta-sa, nici cu Nicoleta. Singur, cu sufletul lui inecat in casa. Pe ele nici nu vrea sa le vada. Dupa o viata in care a muncit sa le puna un acoperis deasupra capului, sa le faca viata usoara, sa le vada acum durerea din ochi? Sa vada ca toata cazna lui s-a dus cu apa aia nenorocita? Ca le-a lasat sarmane, sa doarma-n câmp? Mai bine moare acolo, pe bucata aia de pamânt pustiu, singura avere care i-a mai ramas acum, barbat in toata firea, la 47 de ani!
Inauntru, sub coviltirul de plastic captusit cu paturi, femeia si fata stau pe patul de pamânt. Tac. Nemiscate, asculta cutitul de fier strapungând pamântul. Seci, sparte, loviturile li se infig parca in inima. Nu indraznesc sa stea de vorba. Ce si-ar mai putea spune? Acum, când totul e pierdut. Când toata viata lor – cu bucurii si greutati marunte, de oameni obisnuiti – s-a destramat definitiv…
Inainte
Pâna acum vreo luna, când au inceput nenorocirile prin satele din jur, Florina traia ca orice femeie de la tara – ba mai greu, ba mai usor. Gatit, spalat, sapat in gradina, muncit la câmp – treburi de la tara. Casa – mostenita de la batrâni – o aranjasera ea si Marin cum putusera, dupa nunta. Nu era vreo vila de lux, ba dimpotriva. Dar era frumoasa, ca era a lor. Curând a venit si Nicoleta printre ei. N-au dus-o regeste, dar nici rau. Ceva mai greu a inceput sa le fie asta-toamna, când a intrat fata la scoala. Ghiozdan, uniforma, carti – erau cheltuieli in plus. N-au disperat, n-au cerut pomana nimanui. Puteau face fata. Cu mai multa munca si destula rabdare, o scoteau ei la capat. Si nu orice capat – fata lor era desteapta foc, avea sa faca liceu, facultate, o meserie frumoasa. Visele – isi zicea uneori Florina – erau poate prea mari. Dar niste oameni harnici si cuminti puteau sa le implineasca, fara doar si poate.
Fuga de ape
Când s-a umflat Dunarea si a luat Rastul, femeia s-a cutremurat. Daca ajunge si la ei? L-a intrebat ea pe Marin, incet, sa n-auda copilul. S-o linisteasca, barbatul i-a spus ca nu e pericol: casa lor e pusa bine, satul e departe, primarul, autoritatile, guvernul au grija. Sa-si vada de treburile ei de femeie, mai bine decât sa turuie prostii. Doua saptamâni n-a mai zis nici unul nimic. A doua zi dupa Paste au plecat, goniti de ape.
S-au asezat in Dealul Pietrisului, pe pamântul lor. Rude n-aveau si oricum nu puteau sa mearga prea departe. Trebuia sa stea aproape, sa aiba casa sub ochi. Din putinele lucruri adunate in graba, au facut cort. Dormeza nu apucasera sa ia. Au ridicat de-o palma un pat din pamânt si l-au acoperit cu haine si paturi. „Camera“ au impartit-o apoi pe din doua, cu paturi – sa aiba loc la intrare si de o „bucatarie“. Nu pentru mult timp, s-au gândit, acolo, câteva zile, pâna s-or retrage apele, sa aiba unde sa doarma, sa manânce, Nicoleta sa faca lectiile la matematica – ca atât apucase sa vâre saracuta in ghiozdan. Apoi s-or intoarce la casa lor, sa ia viata de unde o lasasera.
Dorinta la opt ani
De doua saptamâni, tot Dealul Pietrisului le e casa. Au tot sperat ca se va sfârsi cosmarul. In fiecare zi, Marin a mers in sat sa vada daca apa a mai scazut, daca e rost sa se duca inapoi. De fiecare data se intorcea mai tulburat, mai negru de durere si spaima. Ultima oara – de dimineata. Florina si Nicoleta il asteptara vreo doua ore cu sufletul la gura. Nu-l intrebara nimic, când se intoarse. Se uitara la el cum ia sapa si incepe sa injunghie pamântul cu patima. Intr-un târziu, il auzira:
„Cazu tot. Patru camere, mobila, cosarul, vaca“, zise inspre tarâna. Tacu apoi si se opinti mai tare in sapa.
De câteva ore, la cortul lui Patru e liniste. Inauntru, femeia plânge fara zgomot. Barbatul smuceste unealta prosteste, pe loc, afara. Speriata, Nicoleta nu indrazneste sa scoata o vorba. Asezata in genunchi, pe patul de-o palma, se lupta cu gânduri amare. Isi da seama, din linistea celor mari, ca nenorocirea e mare. Ar vrea sa-i ajute, sa-i aline cumva. Dar ce puteri sa aiba ea, o mâna de om, de aproape opt ani… Doar daca, de ziua ei de nastere, chiar de 1 iunie, s-ar intâmpla o minune. Un dar. Pentru parintii ei, pentru ea. Un dar care sa-i ajute sa ia viata de la capat, de acolo, de unde apele au intrerupt-o nemiloase.
