Istoria teatrului şi filmului românesc va rămâne marcată pregnant de o generoasă asociere nominală la care mă voi referi în acest articol: Mihai Fotino-Tatăl şi Mihai Fotino-Fiul. Fiecare dintre dânşii a lăsat amintiri pe care locuitorii acestor meleaguri nu le pot da uitării.
*Mihai Fotino-Tatăl (1886-1970) a fost fondatorul “Teatrului din Braşov”. Regizorul Sică Alexandrescu i-a dedicat un emoţionant omagiu în articolul publicat într-un număr al revistei Teatrul din 1970 din care am selectat unele fragmente: “Ca să cunoşti bine un om, trebuie să ai prilejul să îl surprinzi nemijlocit în variatele ipostaze ale vieţii. Existenţa noastră este compusă din frânturi de cotidian – fiecare dintre ele putând oferi subiectul unei picturi de gen. Cred că l-am cunoscut bine pe Mişu Fotino, fiindcă mintea şi inima îmi sunt pline de amintirea lui; imaginile lui – atâtea şi atâtea fizionomii – mă obsedează azi, la plecarea lui dintre noi, cu o înzecită putere de afecţiune care mă face să retrăiesc tot ce ne-a legat în peste patruzeci de ani de prietenie şi colaborare profesională, ca şi cum totul s-ar fi petrecut ieri, într-o singură zi plină cât un veac. Îl urmăresc de-a lungul anilor în ipostazele cotidianului. Îl revăd la el acasă, totdeauna atent şi tandru cu vrednica lui tovarăşă de viaţă; îl revăd deschizând prietenilor uşa, oricând cu urarea de bun-venit pe buze, primitor, politicos, <bucuros de oaspeţi>. Îl revăd pe stradă: fie pe nepăsătoarea şi frivola <Calea Victoriei> de altădată, surâzând amuzat <miticilor> bucureşteni pe care mucalitul din el îi zeflemisea cu bonhomie, fie pe uliţele acestei vechi Cetăţi a Braşovului căreia i-a dăruit cu pasionată dragoste ultimele două decenii de viaţă, umblând cu paşii lui, din ce în ce mai mărunţi, dar cu privirile şi gesturile mai înfocate, întinerite de văpaia discuţiilor despre marea lui patimă: teatrul. Şi-l revăd mai ales la lucru, la acele repetiţii în care se încheagă – dacă se încheagă – marea înţelegere dintre actor şi regizor. Îi revăd spontaneitatea cu care descifra sensurile comice sau dramatice ale unui rol, precizia cu care le reda, fantezia şi umorul personal cu care le sublinia sau le îmbogăţea. Şi în fine, atenţia cu care asculta orice observaţie şi disciplina cu care – chiar la 83 de ani – se încadra în viziunea regizorală a unui spectacol cot la cot cu echipa tânără care întotdeauna îl înconjura cu drag.”.
Fiul său, Mihai Fotino arăta următoarele într-un interviu acordat unei reviste bucureştene: “Am fost un privilegiat. Mai întâi, pentru că m-am născut în familia Fotino. Tata era un actor celebru, director prin anii ’30 al Teatrului din Cernăuţi. Acolo m-a conceput pe mine, dar mama era prea tânără, s-au despărţit curând şi pe mine m-a crescut papa. Mama a rămas la Cernăuţi şi s-a mai întâlnit cu copilul ei doar o singură dată când acesta avea 40 de ani. Cu un tată atât de blând ca al meu, care mă adora pur şi simplu şi, alături de el, şi celelalte soţii ale sale (mai multe de-a lungul timpului) pot spune că am avut o copilărie fericită. Am fost atât de răsfăţat de lumea teatrală şi neteatrală, încât mă mir că nu mi-am ratat cariera. Câţi copii s-ar putea mândri, ca şi mine, că au fost ţinuţi pe genunchi de marele Iancu Brezeanu, alintaţi de Tudorică Muşatescu şi de alţi buni prieteni ai tatălui meu?”.
*Mihai Fotino-Fiul (1930-2014) era astfel evocat în amintirile lui Sică Alexandrescu, prezentate în revista citată anterior: “La o repetiţie – demult, prin anul 1937 la Bucureşti – cel mai tânăr reprezentant al echipei tinere avea şase ani şi îl chema tot Mişu Fotino. Tatăl şi fiul se întâlneau pentru prima oară pe scenă în pregătirea unui spectacol. Se repeta, în vederea deschiderii <Teatrului Liber> situat în subsolul <Comediei>, piesa Pamplemousse de André Birabeau pe care noi o intitulaserăm Coloniale. Îmi amintesc cu nostalgie de această întâmplare. Distribuţia cuprindea actori de seamă: Vladimir Maximilian, Maria Filotti, Mişu Fotino şi alţii la care se adăugau trei copii: un mulatru de vreo şaptesprezece ani, o fetiţă de vreo doisprezece ani şi un băieţel mai mic. Şi în acest sector distribuţia a fost la înălţime. Pentru cel de şaptesprezece ani găsisem un mulatru adevărat, pe fată o juca Silvia Chicoş, viitoarea artistă emerită, iar pe băiatul cel mic Mişulică Fotino, actualul apreciat artist al <Teatrului Naţional>. Rolurile copiilor nu erau simple apariţii. Dimpotrivă, erau de mare importanţă. Aveau scene între ei şi scene cu cei mari. Pentru reuşita piesei se conta foarte mult pe aportul puştimii. Din fericire, câteştrei copiii erau foarte buni, Fotino cel mic învăţase bine rolul şi îl juca frumos. De cum deschidea gura, se vedea că este fiul lui tată-său. Avea haz, fraza inteligent, în repetiţie, Fotino cel mare îl sorbea din ochi pe cel mic, îl urmărea cum joacă, topit de dragul lui şi, de cum ieşea în culise, începea să-i dea sfaturi.”.
Tot marele regizor Sică Alexandrescu se referea în termeni elogioşi la evoluţia lui Mişu Fotino-Fiul (care nu avea studii de actorie): “Acesta a putut să interpreteze atât de variate roluri, de la acel faimos Fracul pe care l-a jucat ani în şir, de sute şi sute de ori, înviorând buna dispoziţie a miilor de spectatori până la acel tot atât de faimos Papa Lebonnard cu care a zguduit şi a înduioşat sufletele altor contingente de admiratori. Alături de aceste două creaţii ne putem aminti de Zefir din Trandafirii Roşii, de Prinţul din Heidelbergul de altădată, de Klesci din Azilul de noapte, de Domnul de Saint-Aubin, de Mitică Popescu din piesa omonimă a lui Camil Petrescu, de Prostul din piesa cu acelaşi nume, de Cetăţeanul turmentat şi de câte alte performanţe! Iubit în toate oraşele unde a sălăşluit ca actor sau ca director de teatru, adorat de tovarăşii lui de muncă, salutat cu simpatie, la fiecare pas pe stradă, de aceia care seara se bucurau să fie spectatorii lui, Mişu Fotino a fost atât de îndrăgit de dramaturgii noştri, încât Nicuşor Constantinescu şi Aurel Baranga, jucându-şi piesele la Braşov, n-au admis să nu facă parte din distribuţie şi Mişu Fotino; fiindcă în acele piese nu existau roluri pentru el, le-au creat ad-hoc. Este şi acesta un omagiu cu care puţini dintre cei mai renumiţi actori ai lumii s-au putut lăuda.”.
Mişu Fotino a avut o activitate actoricească de excepţie într-o perioadă incredibilă de 77 de ani. Românii nu vor uita piesele în care a jucat cu inegalabil talent: Conu Leonida faţă cu reacţiunea de Ion Luca Caragiale; Bădăranii de Carlo Goldoni; Actorul e în sală de Ion Băieşu; Bolnavul închipuit şi Avarul de Molière; Adam şi Eva de Aurel Baranga; Căsătoria de Nikolai Gogol; Cabinierul de Ronald Harwood. La aceste piese se adaugă la modul superlativ în privinţa interpretării lui Mişu Fotino: Ispita de Vaclav Havel; Ultima oră de Mihail Sebastian; Maşinăria Cehov de Matei Vişniec, Egoistul de Jean Anouilh. Nu poate fi ignorată o reprezentaţie reprezentativă (scuzată să îmi fie repetiţia, de altfel rezonabilă) a lui Mişu Fotino: alături de marea noastră actriţă Carmen Stănescu, dânsul a jucat de 1.100 de ori timp de 11 ani în piesa lui Alexei Arbuzov, Comedie de modă veche!
Filmografia lui Mişu Fotino este una prodigioasă. Printre filmele în care a jucat menţionăm: Directorul nostru; Telegrame; Porto Franco; Balul de sâmbătă seara; Codin; Politică şi delicatese; Titanic Vals; Amprenta; Elixirul tinereţii; Tufă de Veneţia; Chiriţa la Iaşi; Sexy Harem Ada-Kaleh.
Lui Mişu Fotino i-au fost decernate numeroase premii: Ordinul “Meritul Cultural” “pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”; Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor; Premiul Uniunii Teatrale din România/UNITER ş.a.
Redau în încheierea acestui articol două dintre cugetările marelui actor: “Umorul face parte din fiinţa românului. Este o bogăţie naţională.”; “Predispoziţia naturală de a glumi, capacitatea de a reacţiona spontan şi puternic la o vorbă de duh, disponibilitatea proverbială de a râde din toată inima, făcându-i şi pe alţii să râdă reprezintă adaptarea de ordin sufletesc în faţa tragicului existenţial.”.
Autor Dan Mihai Bârliba
