De câte ori mă aflam în urbea moldavă pentru diferite activităţi desfăşurate până în iarna anului 1989, îmi făceam timp spre a ajunge la casa din cartierul Ţicău unde locuise marele nostru scriitor Ion Creangă în perioada 1872-1889. Păşeam cu pioşenie şi emoţie ca într-un sanctuar, gândindu-mă la poveştile scrise şi la amintirile din anii copilăriei acestuia.
Acolo a fost amenajat primul muzeu literar din ţara noastră, deschis la 15 aprilie 1918; denumirea de “bojdeucă” îi aparţine povestitorului care s-a mutat în vara anului 1872 după ce a fost răspopit şi nevoit în consecinţă să părăsească locuinţa anterioară din cadrul Mănăstirii “Golia”; în acelaşi loc Ion Creangă a trecut în Eternitate în ultima zi a anului 1889.
Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, Ion Creangă – după ce a cumpărat acea casă cu 50 de galbeni austrieci de la Maria Ştefaniu-Ciogolea şi a trecut-o doar pe numele Tincăi Vartic (chiar dacă cei doi nu erau căsătoriţi legal) – o descria în felul următor: “În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate unde e bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic Valea Plângerii, strada Ţicăul-de-Sus no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrenţuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai şi sfârşind pe la octombre când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins.”.
La rândul său, criticul George Călinescu scria aceste cuvinte în cartea sa Viaţa şi opera lui Ion Creangă: “Intrat pe poartă, văzu că ograda se lăsa puţin în jos, povârnindu-se după căderea dealului şi în fund o căsuţă mică cu cerdac se-nţepenea pe malul râpei, oprindu-se pe valea din care se urca dincolo Ciricul. Ograda era plină de buruieni şi umbrită din două părţi de doi copaci rămuroşi. Căsuţa avea două odăiţe despărţite printr-o săliţă cu răspundere în spate. În faţă, cerdacul, de înălţimea unui om, se sprijinea pe şase stâlpi. Odăile joase, mici, lipite cu lut pe jos, cu pereţii crăpaţi, nu făgăduiau să fie o bună adăpostire.”.
Tot George Călinescu descria astfel vestimentaţia lui Ion Creangă: “Îşi făcu veşminte tăiate, ce-i drept orăşeneşte, nefiind chip altfel, dar din şiac (postav aspru din lână de culoare închisă – n.n.) mănăstiresc, din sumani aduşi de pe la Neamţ, croiţi larg ca trupul să fie în voie. Pe cap îşi punea iarna căciulă brumărie, iar vara pălărie largă, în picioare ciubote trainice, cu tureatcă lungă şi pe deasupra, neavând încotro iarna, un palton tivit cu şiret verde. În mână lua un baston gros, noduros, mai puţin ca să fie asemeni cu alţii, cât în amintirea băţului cu care împungea câinii şi îndemna vitele.”.
Într-o clădire anexă era inaugurat la 11 iunie 1989 complexul cultural-muzeal “Ion Creangă” care adăpostea biblioteca şi fondul documentar. Îmi amintesc până astăzi o serie de obiecte personale printre care măsuţa de scris cu lampa, tocul, călimara şi ştergătorul de peniţe, o icoană a Sfântului Nicolae, adusă din casa bunicului său David Creangă de la Pipirig, unele sfeşnice, câteva vase şi căni, cărţi şi manuale de şcoală compuse de Ion Creangă, lădiţa de călătorie, fotografii ale membrilor familiei sale din Humuleşti, măsuţa de lemn cu trei picioare din bucătărie, cuptorul, scrinul, mica bibliotecă ş.a. Am putut vedea, de asemenea, portretul realizat în ulei de prietenul său, pictorul iconar V. Moşneţeanu în 1889, ultimul an de viaţă al povestitorului; acesta avea părul blond roşcat şi ochii albaştri.
În acel spaţiu modest, dar devenit celebru, la o măsuţă de lemn Ion Creangă a scris opera autobiografică Amintiri din copilărie pe care au studiat-o ani de-a rândul generaţii după generaţii, inclusiv generaţia mea, precum şi nemuritoarele poveşti (Soacra cu trei nurori; Capra cu trei iezi; Punguţa cu doi bani; Dănilă Prepeleac; Povestea porcului; Povestea lui Stan Păţitul; Povestea lui Harap Alb; Fata babei şi fata moşneagului; Ivan Turbinca) şi povestiri (Moş Nichifor Coţcariul; Povestea unui om leneş; Moş Ion Roată; Ion Roată şi Vodă Cuza; Popa Duhu; Cinci pâini).
În cea de-a doua cameră care servea şi de bucătărie stăpâna era Tinca Vartic, femeia care i-a fost alături lui Creangă până la sfârşitul vieţii acestuia; în bucătărie se afla singura sobă din casă unde se încălzeau în perioada rece a anului şi plita la care Tinca făcea bucate moldoveneşti deosebit de gustoase între care “poale în brâu” şi “alivenci înecate în smântână”. Mai târziu, “Smărăndiţa popii de la Humuleşti” avea să evoce momentele când l-a vizitat la bojdeuca din Iaşi pe prietenul ei din copilărie: povestitorul mânca, fiind aşezat pe pat cu spatele rezemat de o pernă la perete în timp ce Tinca îi aducea măsuţa aproape de dânsul; era însoţit de bunii săi prieteni, pisoii alintaţi cu nume precum Bălănica, Tita, Sita şi Titu (ca un omagiu adus lui Titu Maiorescu!).
De asemenea, am văzut câteva poze şi obiecte personale ale poetului Mihai Eminescu care locuise în acea casă în vara şi toamna anului 1876. Eminescu l-a prezentat pe Creangă scriitorilor de la “Junimea” în faţa cărora acesta a citit prima sa poveste Soacra cu trei nurori publicată în revista “Convorbiri literare”. Pe cerdacul din spatele bojdeucii Creangă şi Eminescu priveau Dealurile Ciric şi Şorogari, dar şi cerul înstelat în lunile de vară. Nu întâmplător scrisese George Panu în cartea Amintiri de la Junimea: “Nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu.”. Petreceau împreună la “Bolta Rece”, colindau dealurile Ieşilor şi se scăldau în apele Lacului Ciric. Poetul râdea cu mare poftă la snoavele şi zicătorile spuse de Creangă şi era foarte încântat, după mărturisirile sale, de peisajul rustic unde “când se lăsa sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fântâne, de undeva, dinspre Biserica «Vulpe» sau «Sfântul Haralambie» se auzea toaca răsunând mai tare”. În ianuarie 1876 revizorul şcolar Mihai Eminescu dădea o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I-a primare şi Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe de Ion Creangă. Dat afară din funcţia de revizor şcolar şi primind o însărcinare nesemnificativă ca redactor administrativ al “Curierului de Iaşi”, Eminescu profund dezamăgit s-a mutat în vara anului 1876 în bojdeuca lui Creangă unde a locuit până în luna octombrie în odaia cea mare. Peste un an Eminescu pleca la Bucureşti ca redactor la ziarul “Timpul”. La îndemnul lui Eminescu, Creangă începe în anul 1880 să scrie acolo, în bojdeuca sa din Ţicău nemuritoarele Amintiri din copilărie; partea a patra a acestora va fi publicată postum în 1892.
După ce Eminescu s-a dus în 1877 la Bucureşti, Ion Creangă îi trimitea acestuia un mesaj plin de nostalgie despre Iaşii prieteniei lor: “La Ieş ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin!”. În iunie 1883 Mihai Eminescu sosea la Iaşi ca trimis al ziarului “Timpul”, fiind găzduit din nou cu multă prietenie la bojdeuca lui Ion Creangă.
Bojdeuca a trecut prin două puternice cutremure de pământ la 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977; după al doilea cutremur muzeul a ieşit temporar din circuitul turistic, dar a fost redeschis după ample lucrări de restaurare şi consolidare în cursul anului 1986. În 1990 în faţa bojdeucii a fost amplasată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii “Academiei de Arte Plastice” din Iaşi în care acesta ţine pe umerii săi doi copilaşi ca un splendid mesaj artistic referitor la marele nostru povestitor.
