Am scris cu mai multe zile în urmă despre spectrul fioros al haitelor de câini. Maidanezii Capitalei au dovedit recent că pot fi şi hiene. În plin secol XXI, în centrul unei capitale dintr-o ţară a Uniunii Europene, o femeie a murit sfâşiată de bestii. Nu ştiu ce vor spune promotorii drepturilor animalelor. Autorităţile, e sigur, ridică din umeri şi transferă responsabilitatea pentru această crimă într-o sferă anonimă. Nici legiuitorii care au protejat agresiunea printr-o lege absurdă, nici maidanezii care au muşcat din trupul victimei nu pot fi traşi la răspundere. Ce vor face rudele? Cui se vor putea plânge? Cine va plăti despăgubiri? Se poate răscumpăra cu bani o viaţă?
Milioanele de euro plătite pentru promovarea imaginii României (the land of stray dogs’ choice) pălesc în faţa ştirilor din presa străină care comentează asemenea drame. Există deja o istorie: în ianuarie 2006, un cetăţean japonez în vârstă de 68 de ani, preşedinte al reprezentanţei Koyo în România, a decedat în urma unei răni adânci provocate de un maida-nez din Piaţa Victoriei (sediul guvernului!). Doi ani mai târziu, o profesoară de desen a rămas fără degetul mare al mâinii în urma unui atac similar. Exemplele de acest fel abundă, victimele fiind copii, bătrâni şi adulţi, deopotrivă. Cruzimea animalelor pare să fie rivalizată numai de argumentele cinice ale activiştilor.
Lipsa de compasiune în faţa oamenilor-victime şi grija maternă arătată arhetipalului Bubico vorbeşte despre o patologie colectivă.
Aşa cum judicios observă un comentator al vieţii publice din România (cunoscut sub semnătura Marius Delapicentru), „maidanezul nu este animal de companie decât în situaţia în care are un stăpân cu acte în regulă. Responsabilitatea actelor maidanezului revine stăpânului. În toate celelalte situaţii, mai-danezul este o sălbăticiune ce nu-şi are locul în ariile locuite. Cu alte cuvinte, în spaţiile civilizate, animalul cu potenţial comportamental nociv trebuie să fie proprietatea cuiva. Altminteri, nu are dreptul la existenţă. Orice vânător poate spune că un urs nărăvit la şeptel, sau la gunoi, e un urs mort. E valabil şi pentru maidanezi. Întrucât maidanezii acţionează pe domeniul public, responsabilitatea actelor maidanezului revine proprietarului, recte, statului / primăriei. Statul trebuie obligat să cureţe locul sau să educe maidanezul în sensul inocuităţii. Poate? Nu poate“.
Animalele nu pot învăţa din experienţă pentru că instinctul le îndeamnă la repetiţia identicului. Animalul e amoral: el sfâşie o păpuşă la fel de uşor ca pe un om; pe un sfânt ca pe un mare păcătos. În lumea patrupezilor nu întâlneşti remuşcări sau regrete. Nu te poţi adresa animalelor printr-o demonstraţie retorică. E absurd să aştepţi de la fiare proba silogismului aristotelic.
Animalele au percepţii primare (frig, cald, foame), senzaţii complexe (privire, miros), procese cognitive (calculul mişcării) şi, mai ales, reacţii instinctive. Orice dresor ştie că animalul reacţionează la frică şi stimuli compensatori. Când acţiunea iraţională rămâne nepedepsită, reflexul pavlovian dispare. Omul, în schimb, are vocaţia stăpânului, posedă categorii morale şi este obligat să domine pentru a nu fi dominat. Este un adevăr vechi, înscris în cartea Genezei şi recunoscut odinioară de câinele dingo. Câinele este afectuos şi jucăuş doar cu stăpânul, restul persoanelor fiind percepute drept potenţiali inamici.
În faţa unor drame atât de elocvente cum sunt cele produse de maidanezii Dâmboviţei, răspunsul civic al bucureştenilor trebuie să fie ferm. S-ar putea strânge 500.000 de semnături pentru abolirea legislaţiei existente. Mă aştept să existe oameni politici capabili să relanseze tema securităţii individului. Motivul pentru care politicienii ignoră prea des această problemă se ascunde în faptul că ei contemplă străzile şi oraşul doar prin geamurile fumurii ale maşinii de serviciu. Locuitorii Bucureştiului cunosc însă spasmul întâlnirii la miez de noapte cu rânjetul unui patruped, frica de a traversa arterele „patrulate“ de haite; insomnia provocată de lătrătura bezmetică a haitelor. De aceea, vocea majorităţii oamenilor normali şi glasul raţiunii dominante trebuie să se audă.
Asociaţiile de protejare a potăilor vor ridica mai departe din umeri în faţa oricâtor cortegii funerare sau coşciuge. Nici Brigitte Bardot nu va trimite prea multe condoleanţe.
Eutanasierea maidanezilor nerevendicaţi de vreun stăpân rămâne, aşadar, singura soluţie eficientă pentru ca vieţi nevinovate să nu mai fie îngropate cu ferocitate de haitele Capitalei. Neîmblânzit, fără dresor şi fără stăpân, câinele este lup pentru om.
opinie de Mihail NEAMŢU, Contributors.ro
