Eruditul critic și publicist Ovidiu Ghidirmic, născut în urmă cu 72 de ani în satul Grecești, comuna Valea Stanciului – Dolj și stabilit în Cetatea Bănie, a explicat că în lunga sa carieră a reușit să depășească provincialismul printr-o luptă acerbă şi necruţătoare, însușindu-și deviza unui mare cărturar ardelean: „Dintr-un colţ de lume poţi să vorbeşti lumii“.
Un interviu cu profesorul Ovidiu Ghidirmic (foto) se realizează destul de ușor, acesta putând fi găsit aproape în fiecare zi în biroul Școlii doctorale „Al. Piru“ de la Facultatea de Litere. I-am adresat câteva întrebări, iar Domnia sa s-a conformat pe loc.
Ion Jianu: Sunteţi, dacă nu greşesc, decanul de vârstă al criticilor din Cetatea Băniei, un erudit. De-a lungul deceniilor de activitate aici, în „provincia“ Craiova, cum aţi reuşit să depăşiţi „provincialismul“ cultural?
Ovidiu Ghidirmic: Sunt decanul de vârstă al criticilor din Cetatea Băniei în măsura în care critica nu poate fi separată de istoria literară şi se intercondiţionează. Alţii sunt mai mult istorici literari decât critici propriu-zis. Eu am scris însă despre scriitori din cele mai variate epoci ale literaturii şi despre clasici şi despre contemporani, dar nu mă laud cu erudiţia, ci cu interpretarea. Erudiţia este mai mult un material, ca şi informaţia de altfel, care trebuie interpretat pentru a ajunge la cultură, adică la concepte şi la o concepţie personală. Metoda de bază a criticii este interpretarea. Critica face parte din hermeneutică, disciplină care se ocupă cu tehnica interpretării şi despre care am scris mereu, pe care am şi predat-o studenţilor mei.
Cum am depăşit provincialismul? Printr-o luptă acerbă şi necruţătoare, zi de zi şi ceas de ceas.
Provincialismul este echivalent cu cercul strâmt, cu lipsa de orizont, cu mentalitatea îngustă şi prejudecăţile stupide. Provincialismul este mlaştina în care te poţi scufunda ca om de cultură. Am depăşit provincialismul prin faptul că, prin tot ceea ce am scris şi vorbit, am încercat să transmit un mesaj universal, general valabil, pretutindeni şi oricând. Mi-am însuşit deviza unui mare cărturar ardelean: „Dintr-un colţ de lume poţi să vorbeşti lumii“.
I.J.: Ce datorează criticul şi istoricul literar Ovidiu Ghidirmic ambianţei oraşului oltenesc în care trăieşte?
O.G.: Oltenia mi-a dat totul, înzestrarea nativă, un temperament polemic şi incisiv, absolut necesar în lupta de idei. Am fost crescut şi format în climatul cultural şi spiritual al Craiovei, în care am cunoscut mari oameni de cultură. Am câştigat prin concurs postul de referent literar la Teatrul Naţional din Craiova, unde am fost subalternul marelui cărturar şi scriitor Ion D. Sîrbu, care era pe atunci secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova. Ion D. Sîrbu fusese deţinut politic şi la Craiova i se fixase domiciliu obligatoriu. În ciuda diferenţei de vârstă şi a faptului că făceam parte din generaţii diferite, ne-am înţeles foarte bine şi am colaborat exemplar. Am lucrat apoi la revista „Ramuri“, una dintre cele mai valoroase reviste de cultură din ţară, la care am fost adus de excelentul publicist şi reporter Ilie Purcaru. Tot la revista „Ramuri“ l-am avut director apoi pe profesorul universitar doctor Al. Piru, unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari, de la care am învăţat multe din tainele criticii şi istoriei literare. Am fost cercetător ştiinţific şi apoi conferenţiar şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din Craiova, cea mai fructuoasă şi frumoasă perioadă a vieţii mele. Împreună cu regretatul meu coleg Marin Beşteliu i-am pus numele Şcolii doctorale a Facultăţii de Litere din Craiova „Al. Piru“ în semn de continuitate. După cum observaţi, am trăit o viaţă în sfera culturii. Sunt cetăţean de onoare al Craiovei, din anul 2005 şi conduc revista „Lamura“, revista cu cel mai frumos nume românesc, un arhaism, dar un termen foarte viu pentru cultură. Am primit mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România, dar şi premiul „Marin Sorescu“ al Academiei Române.
„Confruntări critice“, volum în curs de apariție la Editura Academiei Române
I.J.: Cu ce carte (cărţi) ne veţi surprinde în acest an?
O.G.: Pe lângă numeroasele lucrări publicate până în prezent, eseuri monografice şi studii de sinteză („Poeţi neoromantici“ -1985; „Proza românească şi vocaţia originalităţii“ -1988; „Hermeneutica literară românească“-1994; „Moştenirea prozei eminesciene“ – 1996; „Proza românească şi vocaţia fantasticului“- 2005; „Concepte critice“ – 2008), am tipărit în cursul anului trecut la Editura Scrisul Românesc două volume de publicistică literară, intitulate „Pro Domo“ (vol. I-II, 2013), ce conţin eseuri şi tablete publicate după 1990. Dacă, în general, cărţile mele sunt destinate unui public specializat, în speţă, universitar, aceste două volume din „Pro Domo“ se adresează unui public mai larg. Aşa cum spunea Mircea Eliade: „Scriu pentru marele public cultivat“. De o structură asemănătoare cu „Pro Domo“, aştept să-mi apară în acest an un volum intitulat „Confruntări critice“ la Editura Academiei Române.
I.J.: Credeţi că Marin Sorescu, unul dintre scriitorii români de cea mai mare notorietate postbelică, ar fi meritat să primească premiul Nobel pentru literatură?
O.G.: Marin Sorescu ar fi meritat să primească premiul Nobel pentru literatură, ca şi Lucian Blaga şi Tudor Arghezi care au fost propuşi la vremea respectivă, dar nu l-au primit, deşi îl meritau cu prisosinţă sau ca şi colegul său de generaţie, Nichita Stănescu, poet de marcă, aproape la fel de cunoscut în lume.
Premiul Nobel n-a fost întotdeauna corect acordat. Acesta este şi motivul pentru care doi dintre cei mai importanţi scriitori moderni, Jean-Paul Sartre şi Samuel Beckett, l-au refuzat. Uneori, premiul Nobel pentru literatură a fost dat mai mult pe criterii politice decât estetice. De curând, a fost primit, după cum se ştie, de Herta Muller, scriitoare germană din România, aproximativ din aceeaşi generaţie cu Marin Sorescu, dar fără valoarea acestuia.
În orice caz, premiul Nobel nu trebuie mitizat sau fetişizat. Au fost foarte mulţi mari scriitori care n-au beneficiat de această încununare supremă. Esenţialul este să demonstrăm, cu argumente dintre cele mai temeinice, că Marin Sorescu a creat o operă şi a avut o activitate literară pentru care merita să fie încununat cu laurii premiului Nobel.
Din perioada contemporană, Marin Sorescu rămâne scriitorul român de cea mai largă notorietate, cel mai cunoscut în lume, a cărui operă a fost tradusă şi reprezentată pe aproape toate meridianele. Marin Sorescu este un scriitor de o frapantă şi izbitoare, eclatantă originalitate, un spirit polemic, insurgent şi iconoclast, în răspăr, care a bulversat toate clişeele, şabloanele şi canoanele literare şi a clătinat toate inerţiile şi convenţiile literaturii.
Marin Sorescu este ceea ce se cheamă un scriitor complet, total, care a scris în toate genurile literare. În poezie şi-a trasat un drum al său singular, devenind „Singur printre poeţi“. Titlul volumului său de debut este cum nu se poate mai semnificativ. Marin Sorescu a profesat o poetică a antipoeticului, în care poezia rezultă, în mod paradoxal, tocmai din negaţia ei. Şi proza este extrem de interesantă şi originală. În proză, Marin Sorescu a scris romane în care cultivă umorul absurdului, ca „Viziunea vizuinii“, romane cu inserţii fantastice, precum „Trei dinţi din faţă“ sau romane realiste şi social-politice, cum este „Japiţa“, radiografie a totalitarismului. Dramaturgia este cu totul excepţională. Prin dramaturgia sa, Marin Sorescu se înscrie în teatrul modern al absurdului, alături de Arthur Adamov, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Samuel Beckett şi Eugen Ionescu. Piesa „Iona“ este o dramă metafizică, pe care putem să o considerăm capodopera lui Marin Sorescu şi a teatrului românesc postbelic. Eseistul din „Uşor cu pianul pe scări“ este scăpărător şi plin de vervă ideatică.
Opera lui Marin Sorescu, în ansamblul ei, este demnă de premiul Nobel.
„George Sorescu a dat dovadă de o devoţiune exemplară…“
I.J.: La o ediţie a „Zilelor Sorescu“ (2007) aţi susţinut tema „Marin Sorescu, între clasicism şi modernism“. Cum exegezele în jurul operei soresciene nu şi-au spus ultimul cuvânt, ce aţi avea de adăugat astăzi, la aproape două decenii de la trecerea lui Sorescu în eternitate, despre această relaţie dialectică, între clasicism şi modernitate?
O.G.: Perspectiva critică asupra operei lui Marin Sorescu s-a schimbat în ultimul timp. Am fost printre cei dintâi care au dat tonul în această privinţă.
Cât a trăit, Marin Sorescu a fost considerat de critică, în unanimitate, un scriitor prin excelenţă modern, un campion al modernismului românesc. În concepţia mea, Marin Sorescu este, prin creaţia sa antumă, un manierist modern, nu atât prin metodă, prin pastişarea stilului altor scriitori, cum se întâmplă în „Singur printre poeţi“, ci în sens mai larg, prin curentul literar căruia îi aparţine. Manierismul, aşa cum este teoretizat de Ernst Robert Curtius şi Gustav-René Hocke, este un stil fundamental recurent, care a apărut, mai întâi, la sfârşitul perioadei barocului, dar a revenit, cu şi mai multă intensitate, în epoca modernă. Toate atributele manierismului modern: dislocarea formei, deconstructivismul, antiretorismul, demitizarea, absurdul, farsa, grotescul, parodicul şi ludicul se regăsesc în opera lui Marin Sorescu. Unii critici au văzut în Marin Sorescu şi un precursor al postmodernismului, prin ciclul „La Lilieci“ şi piesa „Vărul Shakespeare“.
Această perspectivă critică rămâne valabilă pentru creaţia antumă.
Distinsul profesor universitar şi istoric literar George Sorescu a dat dovadă de o devoţiune exemplară, publicând mai multe volume de poezie şi proză, din creaţia de început a lui Marin Sorescu, de dinainte de volumul său de debut „Singur printre poeţi“ (1964) şi care abia acum, după trecerea în eternitate a scriitorului, a văzut lumina tiparului. Tot George Sorescu a publicat un volum de corespondenţă: „Marin Sorescu în scrisori de familie“ (prima ediţie în 1999, cea de a doua în 2001). Creaţia postumă ne arată o cu totul altă faţă a lui Marin Sorescu, ca şi volumul „Marin Sorescu în scrisori de familie“: un Marin Sorescu, foarte bun cunoscător al prozodiei clasice, care a scris poezie cu formă fixă, sonete şi rondele, fabule şi epigrame, specii prin definiţie clasice, un Marin Sorescu pasionat de folclor, care a ucenicit la clasici şi care a făcut o baie de clasicism înainte de a deveni modern. Avem în această creaţie de început un Marin Sorescu care eminescianizează, coşbucianizează, macedonskianizează, topârceanizează, înainte de a-şi găsi propriul drum în poezia românească. Situaţia lui Marin Sorescu este asemănătoare, întrucâtva, cu cea a marelui pictor Pablo Picasso, care până a ajunge la pictura modernă, cubistă şi abstracţionistă şi-a exersat mâna în arta portretului clasic.
Aşa se explică titlul comunicării mele: „Marin Sorescu între clasicism şi modernism“. Pentru că opera lui Marin Sorescu, în totalitatea ei, este o sinteză între clasicism şi modernism, între care se instituie o relaţie dialectică, valabilă şi invers. Modernii de astăzi devin clasicii de mâine. Aceasta este legea eternă, imprescriptibilă, a creaţiei. Modernii se clasicizează între timp. Numai modernii care au valoare. Cei fără valoare nu se clasicizează niciodată şi nu rămân în istoria literaturii.
Odată cu trecerea timpului, Marin Sorescu s-a clasicizat, ca şi Al. Macedonski, la vremea lui, îl privim astăzi pe Marin Sorescu ca pe un clasic al modernităţii, ca pe unul dintre scriitorii noştri fundamentali, aşa cum am scris şi în eseul „Marin Sorescu şi vocaţia clasicizării“ din „Pro Domo“ (vol. I).
„Sorescu merita din plin premiul Nobel pentru literatură“
I.J.: L-aţi cunoscut bine pe Marin Sorescu, aţi fost coleg şi prieten cu fratele său mai mare, istoricul şi eruditul profesor George Sorescu, şi aţi aflat amănunte despre intrigile unor confraţi împotriva nominalizării lui Marin Sorescu pe lista Nobel (în 1983 şi 1992), destinatar fiind Comitetul Nobel. Aveţi informaţii concrete despre acest subiect neelucidat şi destul de misterios?
O.G.: L-am cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, în calitate de colaborator al revistei Ramuri, în care am publicat frecvent, de-a lungul timpului. Omul era profund şi interiorizat, discret şi delicat, parcimonios în expresie, cum nu se poate mai firesc, cu un simţ al umorului irezistibil, de o modestie ancestrală, care contrasta, în chip vădit, cu o lume alterată de subiectivism şi de orgolii hipertrofiate, cum este, din păcate, lumea literară. Acest om care trăia într-un ocean de gânduri şi care ascundea o mare taină, cea a creaţiei, avea, fără îndoială, un daimon al său, sigiliul celor aleşi, şi mi se părea marcat de un sentiment tragic al existenţei, pe care îl exprimă, în cel mai înalt grad, şi piesa sa „Iona“, capodopera teatrului românesc postbelic.
Fratele său mai mare, profesorul universitar şi eruditul istoric literar George Sorescu, care îmi este coleg şi colaborator la Şcoala doctorală „Al. Piru“ a Facultăţii de Litere din Craiova, mi-a împărtăşit cândva despre intrigile unor confraţi împotriva nominalizării lui Marin Sorescu la Premiul Nobel (în 1983 şi 1992). Faptul în sine este cum nu se poate mai regretabil, dar avem nevoie de documentele necesare, de rigoare, ca să nu rămână doar o simplă supoziţie. Oricum, Marin Sorescu merita din plin Premiul Nobel pentru literatură.
I.J.: De ce credeţi că, de câţiva ani, teatrul lui Marin Sorescu nu se mai joacă pe scenele din România, nici măcar pe cea a Naţionalului din Craiova, teatru care poartă numele său? Am putea afirma că, în prezent, într-un fel, marele scriitor este marginalizat?
O.G.: Într-adevăr, în vremea din urmă se poate observa că piesele lui Marin Sorescu nu prea se mai joacă pe scenele din ţară, nici la Teatrul Naţional din Craiova, care îi poartă numele, ceea ce este inadmisibil.
Cel puţin la Naţionalul din Craiova n-ar trebui să fie stagiune fără o piesă de Marin Sorescu sau Ion D. Sîrbu, aceşti mari scriitori ai zonei respective, care au avut un rol considerabil în afirmarea acestei prestigioase instituţii de cultură.
Nu cred, însă, că este vorba chiar de o marginalizare. Marin Sorescu nu poate fi marginalizat de nimeni. Cred că, mai degrabă, ne aflăm în faţa unui con de umbră, în care intră, din când în când, şi marii scriitori. Există multe exemple de acest fel.
„Pentru mine, într-o mitologie literară, Marin Sorescu este Iona“
I.J.: „Viaţa şi opera lui Marin Sorescu pot fi puse sub semnul biblicului Iona“… Am citat dintr-un eseu al dumneavoastră publicat după decesul autorului piesei „Iona“. Puteţi dezvolta subiectul?
O.G.: Ţin foarte mult la această frază, cu care îmi încheiam un articol intitulat „Sub semnul biblicului Iona“, publicat mai demult în revista Ramuri. Este o frază-cheie pentru înţelegerea lui Marin Sorescu şi care nu poate să lipsească din exegeza soresciană. În acest eseu am recurs la critica arhetipală, pentru a descifra mesajul cel mai profund al vieţii şi operei lui Marin Sorescu. Iona este un personaj biblic foarte important, în care Marin Sorescu s-a autoproiectat. Iona este alter-egoul lui Marin Sorescu, o voce auctorială, cum se spune în naratologia modernă.
Scenariul mitic este, în linii mari, următorul: relele s-au înmulţit în Cetatea Ninive. Dumnezeu i-a încredinţat profetului Iona sarcina de a propovădui în această cetate. Iona se sperie de dificultatea misiunii. Mitul lui Iona este un mit despre asumarea răspunderii. Iona se îmbarcă pe o corabie care străbate Marea Tiberiadei, asupra căreia se abate o furtună. Corăbierii au înţeles că este vorba de o pedeapsă divină şi îl aruncă în mare, unde este înghiţit de o balenă uriaşă, în pântecele căreia petrece trei zile şi trei nopţi, după care este azvârlit pe ţărm. Mitul lui Iona se împleteşte cu mitul Chitului, al Leviathanului. În sfârşit, profetul acceptă misiunea încredinţată. Acesta este un „mit semnificativ“, care conţine o anecdotă, care poate fi povestit. Marin Sorescu îl transformă într-un „mit transemnificativ“, ca să folosim terminologia blagiană, din volumul „Despre gândirea magică“, adică un mit care nu mai poate fi povestit, cu valoare de simbol, şi face din scenariul biblic o parabolă modernă, despre absurdul existenţei. Spre deosebire de corifeii teatrului absurdului, cu care poate fi comparat, la Marin Sorescu, absurdul poate fi învins prin speranţă. Replica finală rostită de Iona, după ce își spintecă abdomenul: „Răzbim noi cumva la lumină“ este senină şi pare desprinsă dintr-o spiritualitate mioritică. Acesta este mesajul cel mai înalt şi mai luminos al lui Marin Sorescu şi al capodoperei sale, încărcate de semnificaţii filosofice. Pentru mine, într-o mitologie literară, Marin Sorescu este Iona.
I.J.: Dacă Marin Sorescu ar fi supravieţuit, ce credeţi că ar fi scris? „Singur printre… duşmani“ sau „Craiova, o junglă… prietenoasă“, cum spune poetul oltean Ion Munteanu?
O.G.: Marin Sorescu a fost contestat şi denigrat, aşa cum se ştie, după 1990, de unii dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Acesta este un capitol cum nu se poate mai ruşinos de istorie literară. Dar, în Craiova, Marin Sorescu are şi numeroşi prieteni, care l-au apreciat în mod constant şi la justa sa valoare. Cred că titlul care i s-ar potrivi cel mai bine, postmortem, ar putea fi „Craiova, o junglă… prietenoasă“, ca să recurgem la un oximoron al unui poet oltean. Dar, Marin Sorescu va trăi mereu în eternitatea spiritului românesc.
I.J.: Printre alte distincţii importante, presupun că una vă este foarte dragă şi de suflet, Premiul Național „Marin Sorescu“ al Academiei Române (pe anul 2004). Ce reprezintă acest semn de apreciere şi recunoaştere academică pentru criticul şi istoricul literar Ovidiu Ghidirmic?
O.G.: Premiul Național „Marin Sorescu“ al Academiei Române pe anul 2004, care poartă semnătura academicianului, criticului şi istoricului literar Eugen Simion, este o distincţie cu profunde rezonanţe sufleteşti pentru mine şi care îmi este foarte dragă. Este un premiu acordat pentru studiile şi articolele pe care le-am scris despre Marin Sorescu, de-a lungul timpului. Este o distincţie cu care mă mândresc, la fel ca şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară (2012) şi Premiul naţional pentru literatură al Festivalului internaţional de poezie de la Curtea de Argeş (2011).
