Un film premiat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, o caravană „4, 3, 2“, care a trecut prin întreaga ţară, un documentar „O lună cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, dar şi o dezbatere pe tema situaţiei în care se află filmul românesc şi sălile de cinematograf au un singur numitor comun: Cristian Mungiu.
Centrul pentru Jurnalism Independent a găzduit luni proiecţia documentarului „O lună cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, în regia lui Sorin Avram. La eveniment au fost prezenţi alături de realizatorul materialului, regizorul şi scenaristul Cristian Mungiu, distribuitori, producători şi cineaşti români şi străini, care au dezbătut în faţa presei situaţia distribuţiei de film în România în contextul recentelor succese ale filmelor româneşti pe plan extern.
Nevoia unui proiect
După ce Festivalul de la Cannes l-a onorat cu premiul Palme d’Or, în mintea regizorului Cristian Mungiu s-a născut ideea de a forma o caravană care să meargă prin mai multe oraşe din ţară pentru a proiecta filmul câştigător, cel care scosese cinematografia românească din anonimat, după mai mulţi ani. A mers să ducă el însuşi lungmetrajul la spectatori. „Ne-am asumat un mare risc“, a spus cineastul, „pentru că nu ştiam cum va fi primit filmul. Dacă ajungi într-un oraş mic, unde obişnuinţa de a merge la cinema s-a stins demult, e posibil să te trezeşti cu sala goală, indiferent câte Premii Palme d’Or a câştigat o peliculă. Nu ştiam dacă în România mai sunt cinematografe pentru că lumea nu mai merge la film, sau dacă, dimpotrivă, oamenii mai intră în sălile de cinema pentru că nu mai au aşa ceva în oraşul lor. După experienţa acestei caravane sunt convins de un lucru: românii nu merg la cinema pentru că nu mai există săli“, a subliniat autorul „4, 3, 2“. Au parcurs 15 oraşe în 31 de zile. Au fost uimiţi să constate că 18.000 de spectatori au venit să vadă „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ la proiecţiile din oraşele în care nu mai există cinematografe, căci din cele aproximativ 432, care fuseseră lăsate moştenire, au rămas doar 182 funcţionale, dintre care în doar 40 se pot proiecta în realitate filme. De aici s-a născut practic dorinţa de a face ceva în acest sens. „Nu poţi face pentru fiecare film o caravană cu care să colinzi ţara. Străinii care au auzit de demersul nostru ne-au spus că e interesant, dar că astfel de lucruri se petrec în Africa sau în ţări sărace din Asia, iar într-o ţară europeană acest lucru nu se poate permanentiza. Este timpul să facem ceva şi să facem acum pentru că, în câţiva ani, interesul pentru cinema trezit în spectatori de succesele noului val de regizori va dispărea“, crede cineastul. Soluţii au venit din sală. S-a făcut haz de necaz, căci, în situaţia în care secretarul general al Ministerului Culturii şi Cultelor, Virgil Niţulescu, declara că „în acest moment, regia (RADEF) este falimentară, are conturile blocate şi nu poate întreţine cinematografele“, singura soluţie găsită de instituţia pe care o reprezintă este „ca sălile să fie date în administrarea consiliilor locale, cu condiţia să se păstreze pentru zece ani acelaşi obiect de activitate, şi anume difuzarea de filme. Consiliile locale au oricum mult mai mulţi bani decât RADEF şi vor putea să întreţină mai bine sălile“. Un distribuitor de film nemulţumit de decizie a intrevenit: „Soluţia este la dumneavoastră, domnule Mungiu. Aveţi doi prieteni care se băteau să facă poze cu dumneavoastră la lansarea filmului în faţa Teatrului Naţional: Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu. Trebuie să le cereţi un favor acum“. S-a încercat găsirea unor soluţii viabile. Fără succes, cel puţin pentru moment. A rămas să vă vorbească despre această problemă vitală documentarul realizat de regizorul Sorin Avram, care va fi difuzat şi pe canalele de televiziune.
Un film şi un documentar asemenea, „tulburător, captivant“
„O lună cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ este documentarul care surprinde la cald impresiile publicului spectator. „Tulburător“, „captivant“, „un film trist“ , „un film de Oscar“, propoziţie urmată pentru mai multă convingere de un oftat lung, au fost replicile oamenilor care păşeau după ani buni din nou în sala de cinema, fie ea improvizată sau nu. S-au trezit şi amintiri, care au fost mai apoi depănate în faţa camerei regizorului. O profesoară şi-a amintit că o elevă s-a sinucis pentru că nu dorea ca părinţii ei să afle că e însărcinată: „Era o elevă model. La un moment dat, a dispărut. Au găsit-o înnecată într-un râu…“. Vine să completeze seria confesiunilor povestea unui procuror, despre modul în care decurgea anchetarea femeilor prinse că au încercat să-şi provoace o întrerupere de sarcină, iar o femeie i-a povestit lui Cristian Mungiu că a apelat la un soi de „domn Bebe“, care a dus-o într-o pivniţă unde se aflau o masă şi două butoaie: „Unul e plin cu apă, unul cu acid sulfuric“, i-a spus bărbatul, „dacă avortul reuşeşte, te speli şi pleci acasă, dacă nu, te arunc în butoiul cu acid şi nimeni nu va mai şti vreodată nimic de tine“. Unii şi-au amintit că mii de femei au murit sub ochii securiştilor care nu lăsau medicii să intervină până ce ele nu spuneau numele celui care le-a provocat avortul. Cazuri cutremurătoare. Dar şi hilarul unor situaţii. Un aparat de proiecţie vechi de când lumea stârneşte amuzamentul, dar şi interesul câtorva membri ai caravanei. Oameni străini de plaiurile româneşti, care întreabă curioşi dacă aparatul e cumva de origine sovietică. Îngrijitorul a cărui viaţă s-a scurs în acest loc îi lămureşte. Aparatul care seamănă mai mult a piesă de muzeu vine să-ţi spună istoria, dar şi să stârnească interesul celor avizaţi pentru modernizarea şi reamenajarea sălilor de cinema, săli care vor înceta să mai existe. Un documentar tulburător ca şi situaţia despre care regizorul, scenaristul şi distribuitorul Cristian Mungiu a venit să vorbească.
4 3 2, la Globul de Aur
Filmul lui Cristian Mungiu, laureat cu Palme d’Or, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, a primit o nominalizare la premiile Globul de Aur, la categoria film străin, a anunţat joi Asociaţia Presei Străine de la Hollywood, care îşi decernează premiile pe 13 ianuarie 2008.
