Brâncuşi. Amicii şi inamicii
de Petre Pandrea, Editura Vremea, 2010
S-au împlinit, pe 21 februarie, 135 de ani de la naşterea celui mai important sculptor născut în România, Constantin Brâncuşi. Craiova, al cărei muzeu deţine câteva dintre operele sale, nu se omoară să-l omagieze, mai preocupată să-şi arate podoabele incapacităţii de a-şi asuma o tradiţie. Critica europeană şi mondială a salutat în secolul XX apariţia unui nou fenomen cultural în opera dăruită lumii de artistul de geniu din Hobiţa Gorjului. Arta sa a înrâurit opera unor artişti de seamă, Henry Moore, Viani, Beotti, după ce o vreme a ucenit el însuşi la şcoala lui Rodin. Editura Vremea a reuşit să publice în ultimii ani fabuloasa monografie „Brâncuşi“ a cărturarului şi omului de
înaltă ţinută morală Petre Pandrea, originar din Balşul Romanaţiului. Numai un oltean şcolit în Europa putea să înţeleagă rafinamentul şi statura artistului care a schimbat sculptura mondială în secolul trecut. Ca unul care a studiat dreptul, dar şi artele plastice, la Berlin, Paris, München, Roma, Pandrea a fost un apropiat al lui Brâncuşi, artistul român cel mai avansat în căutările artistice ale secolului XX şi, din cât se poate prevedea, şi ale secolului XXI. După ce editura a publicat „Amintiri şi exegeze“ (estetica lui Brâncuşi) şi „Pravila de la Craiova“ (etica lui Brâncuşi), a sosit vremea restituirii ultimei părţi a uriaşei monografii pandriene dedicate sociologiei celui pe care îl numea „erou al muncii, şef de clan şi moralist stoic“. În volumul de faţă, Pandrea reia o parte dintre amintirile sale cu Brâncuşi, pe care l-a vizitat frecvent la Paris, în atelierul său, dar accentul este pus pe statura culturală a artistului, ca şi pe felul în care a fost receptat ca om de cultură în mediile româneşti şi pariziene. Cu o devoţiune neîntrecută poate decât de acribia şi tenacitatea cu care dezvăluie imaginea unei epoci în care sculptorul îşi desăvârşea opera, Petre Pandrea consideră că Brâncuşi, departe de a fi un autodidact, a fost un asiduu cititor de carte bună. El respinge astfel supoziţia avansată de Ionel Jianu, criticul de artă care-l considera doar un imaginar cioban primitiv cu acces la creaţie. Pandrea crede că Brâncuşi a avut vreme şi timp să citească încă din perioada cât a stat în ţară, la Craiova şi Bucureşti, în ciuda muncilor de jos practicate (tejghetar, băiat de prăvălie). Nu a fost un Spiridon, remarcă frust Pandrea. Pentru debateurul de formaţie juridică, Brâncuşi a fost nu doar sculptor, ci şi pictor, filosof, moralist, pedagog, arhitect peisagist, aderent la Paris al grupului artistic care-i conţinea, între alţii, pe Apollinaire, Braque, Picasso, Matisse, Satie. Citise cărţile cu dedicaţie primite de la Joyce şi Proust, era instruit în Milarepa, Nietzsche, prin C.R. Motru (preocupat de motivul eternei reîntoarceri), discuta cu Pandrea despre muzica lui Wagner (o considera un biftec în delir!), despre arta lui Michelangelo (demoniac în delir, cu complexe nerezolvate), însă fondul său era îmbibat de acea înţelepciune a zonei de unde răsăriseră Macedonski, Arghezi, crescut în mitul moşneniei oltene, cu irizările de artă grea, autentică, senină, profundă. Pentru Pandrea, Neica Costache, cum îi plăcea să i se adreseze, este situabil între Eminescu şi Creangă, pe acelaşi plan cu ei, alături de Enescu, cel care a trimis Oedipe Rex în universalitate. El persifla ştiinţa, dar şi cultura occidentală aflată în plin avangardism și experimentalism, cerând şi practicând „doctrina naturalităţii energetice mic-valahe“, cu rezultate uluitoare în arta secolului XX, oferind lumii altceva decât pitorescul unui ţinut de margine al Europei. „Eu sculptez zboruri, nu păsări“, obişnuia să spună. Zburăm şi în prezent cu arta lui deasupra noastră, în lumina sculptată în bronz (V.G. Paleolog).
