Valentin din „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului“, Simeon Pişcic din „Livada de vişini“ de A.P. Cehov şi câte şi mai câte roluri ascund în spatele măştii un mare actor: Ion Colan.
L-am regăsit pe actorul Ion Colan în cabina sa din Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, teatru pe care-l slujeşte de 30 de ani. Am avut ocazia să-l descoperim şi într-o poză din tinereţe, aşezată într-un colţ al oglinzii. L-am regăsit, în acelaşi loc, şi pe cel care i-a fost profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie din Bucureşti, Marin Moraru, urmărind parcursul elevului său din portretul de pe peretele cabinei. Eram curioşi să aflăm cum a început povestea actorului Ion Colan în lumea teatrului. Ce miracol ni-l adusese pe scenă ca să ne bucure cu personajele sale, să ne facă să iubim şi mai mult arta teatrală. Şi am aflat. „Copil fiind, am avut jucării puţine, pe care mi le-am cumpărat mai târziu, e adevărat. Am fost atras de spectaculos din clipa în care am văzut la Băileştiul meu natal un circar mergând pe sârmă. Din acea clipă mi-am zis că pot să fac şi eu aşa ceva, lucru care nu mi-a ieşit nici până astăzi. Apoi a apărut radioficarea şi ascultam cu sfinţenie la difuzorul agăţat în perete emisiunea «Bună seara, copii, noapte bună, copii!». Atunci am descoperit povestea şi cuvântul bine rostit. Am întrebat: «Cine spune poveştile astea?» şi mi s-a spus că artiştii. Mai târziu, la Băileşti s-a construit un cinematograf şi am dat cu ochii de film. A început să vină şi Teatrul Naţional din Craiova în aşa-zisele deplasări şi am văzut artiştii vii pe scenă. Şi uite aşa miracolul m-a cuprins definitiv şi n-am mai putut ieşi“, îşi începe povestea Ion Colan.
Credinţa despre teatru
a unui actor
Anii au trecut şi tânărul care visa de copil să urce pe scenă avea să-şi vadă dorinţa împlinită. „În timpul studenţiei mele la Facultatea de Agronomie am făcut parte dintr-o superbă trupă de teatru studenţesc, condusă de domnul Remus Mărgineanu. Apoi am ajuns la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie din Bucureşti, la clasa marelui actor Marin Moraru. După absolvire am ales Teatrul Naţional din Craiova şi bine am făcut, pentru că aici am găsit o trupă de mari actori cărora le mulţumesc că
m-au primit lângă ei. De fapt, am continuat şcoala de la Bucureşti, pentru că aici se practică un teatru de bună calitate datorită unei stări de spirit cu totul şi cu totul specială. La Naţionalul craiovean suntem toţi prieteni, cel puţin aşa cred eu. De-a lungul celor 30 de ani pe care i-am trăit aici, am avut şi izbânzi, dar şi unele neîmpliniri, însă pot spune fără teama de a mă înşela că toate personajele pe care le-am întâlnit au devenit prietenii mei. Asta este credinţa mea despre teatru“, a continuat Ion Colan. Şi amintirile încep să curgă. „Sigur că-n toţi aceşti ani au fost vremuri mai bune, altele mai puţin prielnice. Am prins în toţi aceşti ani vremuri istorice, atitudini total diferite faţă de
teatru ale celor care au avut ţara pe mână, dar asta nu ne-a împiedicat să aducem în faţa publicului adevărul, uneori folosindu-ne de metafore, alteori prezentându-l direct, la fel cum în toţi aceşti ani au trecut prin Teatrul Naţional din Craiova şi mulţi regizori fără de care spectacolul nu se poate face. La fel ca şi actorii, unii – mai talenţi, alţii – mai grăbiţi, au avut un cuvânt greu de spus. Unii şi-au înscris spectacolele în pagini de aur, iar ale altora au fost uitate. Am avut bucuria să joc alături de colegii mei pe marile scene de pe toate continentele. Toate acestea s-au întâmplat sub bagheta lui Silviu Purcărete şi diplomaţia lui Emil Boroghină. Aşa să ne ajute Dumnezeu“, a spus actorul, nu înainte de a ne conduce în atmosfera teatrului de ieri, cu o povestioară despre prietenul Marin Sorescu. Părăsim cabina actorului, căci încep repetiţiile pentru un nou spectacol purtând amprenta lui Silviu Purcărete, iar personajul nostru trebuie să părăsească „scena“ improvizată din cabină şi poveştile cu Sorescu şi să urce pe scena adevărată.
