Paul Criveanu a copilărit în Craiova, într-o casă cu magnolii, undeva pe colţ cu strada Speranţei. În publicitate, a ajuns întâmplător şi a rămas pentru că zilele nu curg la fel. Acum este account la DDB Moscova.
Când locuieşti în străinătate, te împaci cu o oarecare izolare, adică ai şi îţi faci prieteni, dar nu e niciodată acelaşi lucru ca în ţara de obârşie. Te obişnuieşti însă cu lucrul ăsta – oamenii se obişnuiesc până la urmă cu orice – şi înveţi să apreciezi mai mult cine şi ce îţi place. Mie nu mi-a fost prea greu, căci îmi place să am timpul meu, să petrec vremea citind sau reflectând. Aşa că mi-a fost lesne să găsesc un echilibru eficient între ceilalţi şi mine. La toate acestea se adaugă familia, tribul meu drag, alături de care mi-am schimbat, recalibrat priorităţile.
Casa cu magnolii
Am avut parte de o copilărie frumoasă. Locuiam în casa ridicată de bunicul – care a fost, din păcate, demolată în ‘86 – pe Calea Bucureşti, la numărul 48, colţ cu strada Speranţei. Casa cu magnolii, cum o ştiau mai toţi. Am avut parte de prieteni mulţi în vecini şi de o copilărie neînghesuită la bloc, pe care nu aş schimba-o pentru nimic în lume. Acela a rămas paradisul, flancat de verile petrecute la Curtea de Argeş, unde erau ceilalţi bunici ai noştri, din partea mamei, şi o garnitură nouă de prieteni. Toate astea au fost trăite aproape în permanenţă alături de Mircea, frate-meu. O vreme ne băteam ca nişte sălbatici. Mai târziu am priceput că suntem proşti să ne batem unul cu celălalt şi am devenit şi rămas foarte apropiaţi. În familie, am căpătat o educaţie atentă, de la bunele maniere până la valorile pe care le preţuim. Apreciez enorm ceea ce am primit în acei foarte importanţi şapte ani de acasă de la părinţii şi bunicii mei. Aş fi un cu totul alt ins altfel, desigur mai prost plasat în lume.
Prima freză
La Craiova, aveam strada noastră şi părculeţul nostru (lângă Biserica Hagienuş) unde se întâmpla mai tot. Mai aveam şi câteva blocuri în construcţie (blocul de vizavi de cinematograful Patria, spre exemplu), unde ne jucam cu săgeţele făcute din hârtie. Apoi, la Şcoala nr. 7, care nu era o cine ştie ce şcoală, ţin minte că m-a certat directoarea că încercasem o primă formă de freză (şi astăzi port părul ciufulit şi zbârlit, dovadă că nu m-a impresionat prea tare); tot aici m-am trezit într-o zi mergând la olimpiada de fizică.
Ani de liceu
„Nicolae Bălcescu“. Perioada liceului… E un subiect care împlineşte 20 de ani de la încheiere vara asta. Lucrul ciudat în ceea ce mă priveşte este că am simţit că m-am despărţit de liceu complet în ziua în care l-am terminat. Cum am plecat la facultate, mi-am întors atenţia către noul loc, noii oameni, mai vechile şi recentele ambiţii care mă căutau. Descoperirea era abia la început, aşa că trecutul a fost imediat gata să fie parcat fără jenă. Privind de la capătul celor 20 de ani, îmi pare că văd altă viaţă şi că păstrez într-un mod greu de explicat amintirile altui individ de care mă leagă foarte multe, dar nu tot.
Doamna Flori
Înainte de toate, să poposesc un pic asupra muzicii. Muzica se copia pe bandă magnetică şi magnetofoanele Mayak erau de bază. Foloseam şi casete, dar benzile erau importante pentru calitatea superioară. În vremea liceului, m-am îndrăgostit de Punk şi New Wave, am descoperit o groază de trupe ca Depeche Mode, spre exemplu – ale căror albume le descifram în căşti. Textele englezeşti au devenit şi expresii ale propriilor trăiri şi m-au ajutat să definesc într-un mod specific nouă, generaţiei noastre, ceea ce voiam să fim. Amiciţiile din vremea aceea legate de muzică, la Costineşti, spre exemplu – sunt uluitoare. Într-o lume îngheţată, am descoperit că trăiam, cu şi prin muzică, în underground. Frizura era extrem de importantă şi ea, în ciuda alergiei generale la individualitate, şi astfel a apărut doamna Flori, care ne tundea după cum voiam (frizeria era unde se află „Wave 84“ acum), altfel decât după standardul plicticos de care aveai parte în rest. Şi apropo de frizură, în vara în care treceam într-a zecea am mers la mare cu fratele meu şi cu amicul nostru Radu şi în tren ne-am tuns cu creastă, ceea ce i-a făcut pe turiştii de pe plajă să ne arate cu degetul… Atâta mândrie nu cred că am mai simţit vreodată!
Trecutul
A fost şi o experienţă săracă în tot ceea ce ţine de perioada în care am trecut prin liceu, mizeria, prostia şi frica generate de regimul comunist. Porcăriile pe care a trebuit să le îngurgităm în loc de cunoştinţe solide, literatura şi istoria pătate cu mizeria doctrinară, toate acestea. Pe măsură ce trecea timpul însă am învăţat să apreciez şi experienţele acestea, pentru că am datorită lor un sentiment mai puternic al limitelor societăţii în care trăim; cred că apreciez mai dur şi mai precis ceea ce viaţa are să-mi ofere.
Şepcile de la ceaprazar şi numerele matricole
Mi-a plăcut mereu să învăţ şi nu mi-a fost prea greu, dar liceul a adus cu el şi primele proteste personale. Am urât uniformele şi numerele matricole pe care trebuia să le purtăm. Cum primeai numărul, trebuia să-l schimbi cu altul, ca să nu poţi fi identificat sau prins. Matricolele trebuia descusute şi prinse cu „arici“ ca să le poţi ascunde uşor la nevoie. Şepcile – ce oroare! – trebuia comandate la ceaprazar şi trebuia să le scoţi instantaneu căptuşeala care le făcea grele şi imposibil de pliat. Fără căptuşeală însă puteau fi puse în servietă şi folosite strict în punctele cheie. Câte năzdrăvănii am făcut să putem intra în liceu fără unele din aceste accesorii obligatorii! Şepcile recirculau, prin ferestrele clasei, pe partea cealaltă a liceului.
Profesorul Eduard Mosang
Am continuat să mă bucur de fizică, am mers la olimpiade. Matematica a rămas printre favorite, aş fi vrut să am un alt fel de acces la istorie şi literatură spre exemplu, dar în ceea ce mă priveşte, cei care predau aceste materii – poate din pricina îndoctrinării – au clacat în misiunea lor de dascăli. Cu ochii de acum, în afara timpului ratat pe care l-am fi putut folosi învăţând sau făcând ceva interesant, a trebuit să învăţăm tot felul de bazaconii comunistoide, predate de inşi pe care i-am detestat pur şi simplu. În fapt, realitatea este că nu am avut şansa multor profesori de calitate, şi compar nu cu experienţa altor români, ci cu diverşi prieteni care au crescut în alte ţări. Sunt oameni care au descoperit tărâmuri întregi care le erau necunoscute până la întâlnirea cu profesorii de liceu. Este posibil ca asta să fie regula şi este ceea ce i-aş dori oricărui licean, oriunde ar fi. În cazul nostru a fost, cred, o singură excepţie în liceu: profesorul de engleză, domnul Eduard Mosang. Ceea ce făcea la ore pare şi astăzi ireal şi poate un pic miraculos. A reuşit să transforme oameni fără înclinaţii către limbi străine în inşi care puteau purta o conversaţie la sfârşitul liceului; iar pe cei care se simţeau atraşi de engleză i-a transformat în îndrăgostiţi pereni.
„Promoţia Libertăţii“
Liceul l-am terminat în ‘90, eram primii care am renunţat la uniforme…, aşa că ne-am numit, în mod fatal, „Promoţia Libertăţii“. Facultatea a fost un episod deopotrivă aiurea şi aparte. Aiurea pentru că realitatea este că nu am găsit o opţiune care să îmi spună ceva: era anul 1990 şi toată România era în plin haos postrevoluţionar, aşa că am ales să fac o facultate grea cât să-mi ţin mintea în formă: am terminat astfel Electronica la Bucureşti. A fost un episod aparte, pentru că am citit foarte mult pe parcursul facultăţii, dar nu legat de inginerie (Doamne fereşte!), de care nu mă lega mare lucru, ci cam tot ce am putut găsi prin bibliotecile bucureştene, literatură, filosofie, eseistică, memorii. Cred că a fost o decizie solidă să folosesc anii aceia care au fost atât de incerţi pentru a mă educa în continuare. Duceam o viaţă săracă – mijloacele erau foarte limitate -, dar boemă şi plină de culoare. Perioada aceea reprezintă un rezervor uriaş de energie.
România, decembrie 1989
Acum ne-aducem aminte în familie felul în care urmăream evenimentele de la Timişoara la jurnalul televiziunii iugoslave, cum ne-am aruncat în stradă… Ţin minte cum am simţit furia mulţimii speriate de petarde şi cum am încercat să ocrotesc o femeie care căzuse şi care risca să fie călcată în picioare. Am crezut că am să fiu la rândul meu călcat în picioare, dar cumva am căpătat numai câteva lovituri după care am reuşit să mă ridic. Privind înapoi, găsesc multă naivitate şi o lipsă teribilă de simţ practic. Însă, elanul acelor zile este cu totul special, toţi voiam să facem ceva atunci. Îmi este teamă că uităm trecutul şi în locul lui ne aşezăm în comoditatea şi apatia acceptării a ceea ce ne este dat. Îmi doresc în continuare ziua în care, în România, vom fi din nou plini de elan, dornici să reconstruim peticul nostru de lume.
Leo Burnett
După facultate, trăiam din traduceri de etichete pentru jucării, nu câştigam mare lucru, dar suficient cât să pot continua o viaţă uşor boemă. Nu eram hotărât să merg undeva şi să găsesc un job obişnuit, fusesem în câteva firme şi îmi displăcuse sentimentul de rutină. Am ajuns în publicitate din nimereală, fie ea una care s-a dovedit în timp bine potrivită. Am citit două cărţi înainte de interviu şi mi s-a părut ceva interesant. Descoperirea cea mare a fost mediul în sine, unde m-am simţit foarte bine şi am vrut să învăţ cât mai mult şi cât mai repede.
Cât despre „Leo Burnett“, unde m-am angajat prima dată… Bănuiesc că în lipsa de pregătire specifică în domeniu care exista atunci au ales să încerce cu mine pe post de „raw talent“. Erau vremuri de schimbare în agenţie: tocmai deveniseră „Leo“ din „Target“, cum se numeau înainte, şi îşi doreau să evolueze. Ştiu că învăţam cu toţii după prezentări faxate de prin reţea şi încercam să sorbim cât mai mult de pe unde apucam. Ce mi-a plăcut în publicitate a fost, în primul rând, că zilele nu erau la fel şi cred că şi astăzi acesta este principalul motiv pentru care mă simt bine în industrie; aş muri într-un loc în care lucrurile se repetă sâcâitor. Plus că ai mereu ceva de învăţat, iar oamenii sunt de regulă OK.
BBDO, în Budapesta
Voiam să plec din România şi fusesem la câteva interviuri în străinătate până să ajung la Budapesta. Mi-a plăcut ceea ce am văzut şi simţit la interviu, pe o parte din oameni îi ştiam deja, aşa că am acceptat oferta. A fost greu să mă despart de fieful meu din Bucureşti, de locurile mele şi de oamenii de care eram apropiat. Dar am ştiut clar că vreau să fac pasul ăsta, am ştiut şi că distanţa va face ravagii în relaţiile mele, şi aşa a şi fost. Au rămas numai cele care contează, relaţiile de circumstanţă au dispărut încet în umbră. De câştigat am câştigat întâlnirea cu soţia mea, Dora, şi apoi, alături de ea, am avut parte de un fel de nou start. Am simţit mereu că pasul acesta afară din România a fost deopotrivă firesc şi necesar pentru mine. Am avut şi încredere, dar şi pofta să trăiesc altundeva, fără mari dubii.
BBDO, în… Moscova
Apoi, la Moscova, am ajuns aşa: îmi doream deja să fac o mutare de la Budapesta împreună cu viitoarea mea soţie. Aşa că am dat sfoară în ţară şi am început să investighez. Era a doua jumătate a anului 2004. Prin decembrie, a sunat telefonul… Iniţial, am fost îndoit, dată fiind legenda care însoţeşte Rusia la noi (comunişti, votcă etc.). Realitatea pe care am descoperit-o când am venit la interviu şi după aceea este foarte diferită de percepţiile de acasă. Am întâlnit nişte oameni frumoşi şi nişte locuri uluitoare. Rusia nu este un loc care îţi cedează uşor, trebuie să ai un pic de răbdare, dar odată ce ai trecut un anume prag şi începi să simţi ce se întâmplă aici, e foarte uşor să te simţi extrem de bine. Când am venit la interviu, am sunat-o pe soţia mea şi i-am spus: sunt -15 grade aici, am pe mine toate hainele pe care le-am adus şi tot mă simt străpuns… nu ştiu dacă noi suntem făcuţi pentru locul ăsta! După discuţii cu oamenii de aici, am sunat-o din nou şi i-am zis: e ceva straniu de frumos aici, nu ştiu să îţi zic exact ce, dar e ceva care îmi place. Ea, mai nebună decât mine, îmi spune: „Păi, hai să mergem atunci!“. Asta se întâmpla la începutul lui februarie 2005 şi astfel, după ce am reglat toate lucrurile practice legate de şederea noastră, am ajuns să ne mutăm, eu în iulie şi ea în august.
E greu să te poţi privi în oglinda timpului şi să poţi emite un diagnostic care să nu fie o platitudine. Mie mi se pare că eu nu m-am schimbat ca ins, sunt la fel de pasionat, la fel de dornic de glume şi pus pe şotii, la fel de curios şi la fel de dornic să ajut cum şi când pot. Am evoluat profesional şi am învăţat din multele greşeli pe care am avut şansa să le fac – este extrem de important să le faci, altfel nu înveţi nimic. Echilibrul în viaţa mea este altfel definit astăzi.
Ce face un account la DDB Moscova?
Un account este un om de vânzări, în primul rând; el vinde soluţii de comunicare către clienţi. Dar pentru că este vorba de comunicare, un account este adesea un generalist, un om bun la toate care pricepe, când este bine pregătit, cum se creează comunicarea eficientă. Rolul meu în agenţie este de COO, Chief Operating Officer, şi am practic trei responsabilităţi cheie: conduc departamentul de Client service, sunt interfaţa pentru clienţii internaţionali între echipa noastră, locală şi echipele globale, mă ocup cu dezvoltarea de ansamblu a agenţiei din punctul de vedere operaţional.
