Premiera de gală a peliculei „Francesca“, în regia lui Bobby Păunescu, un adevărat regal al filmului, a umplut până la refuz sala cinematografului „Patria“ vineri, 23 octombrie.
Povestea Francescăi, o educatoare din Bucureşti hotărâtă să emigreze în Italia, a atras un număr impresionant de iubitori de film în sala cinematografului „Patria“. Deşi există zile în care în cinematografe o peliculă rulează chiar şi pentru un singur iubitor de film, vineri, la Craiova, sala a devenit neîncăpătoare. Curiozitatea, pasiunea pentru film, întâlnirea cu regizorul Bobby Păunescu, cu protagoniştii Monica Bîrlădeanu, Dorian Boguţă, subiectul peliculei au adus publicul în cinematograf. „Suntem impresionaţi de numărul mare de spectatori care au ales să vină să vadă această peliculă. Am fost la premiere de gală şi în alte oraşe din România, dar atât de multă lume ca la Craiova nu am văzut nicăieri. Aşa cum este de plină sala asta, la fel e şi sufletul meu de emoţie. Mă trec fiorii“, declara actorul Doru Boguţă, la ora premierei de gală.
Povestea unui film
Departe de a fi un simplu film, ci, mai degrabă, „un reality-show, dovadă că actorii joacă atât de bine, încât totul pare desprins din realitate“, „un film de autor“, după cum menţiona regizorul Bobby Păunescu, pelicula este povestea majorităţii imigranţilor români. „E mirajul plecării în Italia. Perioada în care Francesca ia decizia de a emigra pare cea mai complicată. Faptul că te hotărăşti să laşi ceva ce ştii şi alegi să te duci în necunoscut mi se pare cel mai important lucru în povestea asta. Am încercat să fac o poveste onestă, să arăt ce se întâmplă, cu lucrurile bune şi rele. Sigur că la ora asta aveam mai multe lucruri rele. Este criza aceasta de identitate şi, practic, personajele fac ceea ce fac şi în realitate. Şi ele sunt afectate de această criză. E o reflectare a ceea ce văd în jurul meu. Dacă voi simţi din nou ceea ce am simţit când am vrut să fac «Francesca», motivarea aceea puternică, se va mai naşte, probabil, alt film. N-aş putea realiza un film doar de dragul de a face, pur şi simplu, o peliculă. Trebuie să simt acest lucru“, a precizat regizorul Bobby Păunescu.
Aşa s-a născut, de fapt, „Francesca“, dintr-o motivaţie puternică, sprijinită pe o realitate dură. Sunt replici în film pe care le preconizezi într-un fel, sunt lucruri care nu-ţi sunt străine. Se întâmplă în România: mutatul bagajelor dintr-un autocar în altul, atunci când Francesca se pregăteşte să ia drumul Italiei, defectarea lui pe drum. Replica „politicoasă“ a şoferului – „Dacă mă mai opresc de câteva ori, mai ajung mâine“ – vine să întregească spre finalul filmului imaginea reală despre România, despre noi.
Mai mult decât o simplă peliculă
Dincolo de realitatea izbitoare a României aflate sub mirajul Occidentului, filmul are câteva elemente pline de o semnificaţie aparte. Totul începe cu numele dat de către regizor peliculei. „Francesca“ este, la prima vedere, un titlu obişnuit. Adevărul este însă altul. „Numele filmului, «Francesca», vine de la Francesca Cabrini, sfânta emigranţilor. E născută la Sant’Angelo Lodigiano – şi în film se regăseşte asta pentru că Francesca primeşte o ofertă de muncă la Sant’Angelo Lodinese. Această Francesca Cabrini, care a trăit la sfârşitul anilor 1800 – începutul lui 1900, a făcut peste 36 de drumuri între Italia şi America. Avea bani de la biserică pentru a construi spitale, grădiniţe (aşa cum visează şi Francesca din film – n.r.), orfelinate, biserici pentru imigranţii care o duceau destul de rău. Un personaj extraordinar. Ce mi s-a părut interesant e că Francesca Cabrini a murit pe 22 decembrie 1917, aceeaşi zi în care românii şi-au câştigat dreptul să plece. E o coincidenţă interesantă. Italienii erau atât de rău văzuţi încât în Elveţia, de pildă, erau restaurante pe care scria la intrare: «Interzis câinilor şi italienilor». Practic, ceea ce s-a întâmplat apoi cu românii în Italia. M-a impresionat povestea sa, m-a motivat“, a precizat regizorul Bobby Păunescu.
O stare unică
Pelicula „Francesca“ a fost prezentată în deschiderea secţiunii Orizzonti, din cadrul celei de-a 66-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia. Aşa cum se ştie deja, filmul a născut reacţii pozitive, dar şi critici vehemente din partea deputatului italian Alessandra Mussolini şi a primarului Veronei, Flavio Tosi, regizorului cerându-i-se să renunţe la două replici din film („Nu ai auzit-o pe târfa aceea de Mussolini, care îi vrea morţi pe toţi românii? Şi acel idiot de primar al Veronei, care a declarat oraşul liber de români?“). Reacţia lui Bobby Păunescu a fost fermă şi atunci, şi acum, când filmul rulează în cinematografe. „Nu poţi să umbli la producţie. Reacţiile celor doi politicieni au venit după premiera pentru presă. 600 – 700 de ziarişti italieni au aplaudat frenetic la final şi chiar şi în timpul producţiei. Faptul că unii de-ai lor au gustat secvenţele în care au fost rostite acele replici a născut acele reacţii vehemente. Ei nu văzuseră filmul. Au avut reacţia asta în orb. Sigur că există replicile acelea, iar dacă sunt scoase din context, sunt destul de puternice. Ideea e că filmul nu e despre ei, dar ca să faci o imagine onestă asupra situaţiei trebuie să arăţi tot, iar lucrurile acelea spuse în film au fost declarate de politicieni.
Oricum, premiera de la Veneţia, la care au participat 1.700 de oameni, personalităţi de seamă ale filmului, a creat în sufletul meu o stare unică“, a conchis regizorul Bobby Păunescu.
„Francesca“ se alătură celorlate producţii autohtone din ultimii ani care luptă să aducă filmul românesc pe locul pe care îl merită. Este un film interesant, un film care merită văzut.
„Numele filmului, «Francesca», vine de la Francesca Cabrini, sfânta emigranţilor. E născută la Sant’Angelo Lodigiano – şi în film se regăseşte asta, pentru că Francesca primeşte o ofertă de muncă la Sant’Angelo Lodinese. Francesca Cabrini, care a trăit la sfârşitul anilor 1800 – începutul lui 1900, a făcut peste 36 de drumuri între Italia şi America. Avea bani de la biserică pentru a construi spitale, grădiniţe, orfelinate, biserici pentru imigranţii care o duceau destul de rău. Un personaj extraordinar. Ce mi s-a părut interesant e că Francesca Cabrini a murit pe 22 decembrie 1917, aceeaşi zi în care românii şi-au câştigat dreptul să plece… M-a impresionat povestea sa, m-a motivat“.
