Pierderea sarcinii este o traumă pentru femeie, iar reacţia sa va fi specifică unei situaţii traumatice.
Pierderea unei sarcini este, mai întâi de toate, pierderea unei legături profunde şi emoţionale unice, spune Claudia Gabriela Dumitru, psiholog pentru www.nou-nascuti.ro. Legătura care se formează între mamă şi copilul său încă din primele zile după ce aceasta află că este însărcinată este incomparabilă cu orice altă legătură umană, cu atât mai mult cu cât sarcina a fost îndelung dorită şi aşteptată de mamă.
Simptomele după care se poate recunoaşte că există o problemă cu sarcina sunt: sângerări vaginale, crampe abdominale asemănătoare cu cele resimţite pe parcursul menstruaţiei, stare febrilă, vărsături, iar câteodată dispariţia bruscă a simptomelor care însoţesc sarcina. În majoritatea cazurilor de pierdere a sarcinii, aceasta se întâmplă în primele patru luni după concepţie.
Consecinţele pierderii unei sarcini
Depresia apare în peste jumătate din cazuri, iar intensitatea sa variază de la forma clinică, foarte gravă, până la unele mai uşoare. Sentimentul de neputinţă, de lipsă de interes pentru orice activităţi, plânsul încontinuu, absenţa somnului şi a poftei de mâncare sau, dimpotrivă, un apetit pronunţat, cu rol compensator, şi oboseala prelungită sunt doar câteva dintre simptomele instalării unei depresii. Este bine ca în aceste cazuri să se apeleze la un ajutor de specialitate, psihoterapeut sau consilier, pentru a urma o terapie de suport, individuală, care să faciliteze procesul de recuperare în urma traumei. Orice pierdere necesită o perioadă de doliu, spune Claudia Gabriela Dumitru, şi este indicat ca femeia să îşi acorde acest timp, pentru a-şi plânge pruncul nenăscut, atâta vreme cât simte nevoia. Pentru aceasta, are nevoie de un cadru în care să i se faciliteze exprimarea liberă a emoţiilor, trăirea autentică a tristeţii, plânsul, descărcarea emoţională. Are nevoie, prin urmare, de o persoană care să poată primi toate aceste emoţii şi să fie prezentă acolo pentru a oferi suport. De aceea, a apela la sprijinul unui terapeut sau consilier poate fi cea mai bună alegere în această situaţie, deoarece, în multe cazuri, familia, fiind implicată emoţional, nu găseşte cele mai bune mijloace de a sprijini mama. Din incapacitatea de a face faţă propriei lor dureri, membrii familiei pot recurge la încurajări inutile („Lasă, că faci altul“, „Ei, o să treacă“) sau la îndemnuri inadecvate la optimism („Ei, lasă, că o să-ţi revii“, „Poate a fost mai bine aşa“), care fac mai mult rău decât bine, pentru că un copil pierdut nu poate fi niciodată înlocuit cu altul, iar revenirea completă e posibil să nu se producă niciodată, în sensul că amintirea pierderii va aduce întotdeauna un sentiment de tristeţe în sufletul mamei.
Vinovăţia şi frica de a nu pierde din nou
Sentimentul de vinovăţie este, din păcate, inevitabil uneori. Femeia se acuză, deoarece nu găseşte explicaţii care să o mulţumească, de faptul că este responsabilă pentru pierderea sarcinii. Şi în acest caz, ajutorul unui psiholog este esenţial, deoarece, dacă mama are convingerea fermă că ea este vinovată, poate recurge la comportamente de autopedepsire, ajungând să-şi facă rău. În cadrul terapiei ea poate fi ajutată să accepte inevitabilul care s-a produs şi să înveţe să meargă mai departe, găsind noi sensuri în viaţa ei. În acest caz, sunt benefice şi terapiile de grup, unde persoanele care au suferit pierderi de acest fel se adună, o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a-şi împărtăşi gândurile şi emoţiile altora care au trecut prin aceeaşi situaţie. Se diminuează astfel sentimentul singurătăţii în faţa pierderii, iar participanţii pot învăţa, unii de la alţii, noi modalităţi de a face faţă durerii.
Frica de pierdere perpetuă este alt sentiment cu care se confruntă mamele ce au deja copii. După o astfel de pierdere, apare teama de a nu pierde şi celălalt copil. Ele devin, din acest motiv, superprotectoare, temătoare în permanenţă că i se poate întâmpla ceva copilului, nu îi mai permit acestuia nici o clipă de libertate. Sentimentul se accentuează atunci când femeia respectivă a mai suferit pierderi în trecut (un frate, un părinte), a căror durere a negat-o, ele rămânând nerezolvate la nivel emoţional. Pierderea sarcinii aduce în prim-plan sentimentul de gol, agravat de suferinţele anterioare, caz în care este necesar un proces prelungit de doliu, în care să-şi permită să plângă toate pierderile.
Negarea, furia, depresia şi acceptarea
Furia este normală atunci când suferim o pierdere. Neavând pe cine acuza, femeia care a pierdut sarcina resimte furie împotriva tuturor, a familiei, a medicilor, a altor persoane, chiar şi împotriva lui Dumnezeu, pentru că i-a refuzat şansa de a fi mamă. În cadrul terapiei, femeia află că este normal să simtă furie şi să o exprime într-un mod în care să nu rănească pe nimeni. A trăi cu furia fără a o lăsa să se manifeste poate provoca îmbolnăviri, căci întreaga încărcătură agresivă blocată se răsfrânge asupra persoanei care o simte. De aceea, femeii i se asigură un cadru securizant unde, prin diverse tehnici, îşi exprimă furia şi îşi descarcă toate emoţiile negative generate de pierderea suferită.
Psihologul Claudia Gabriela Dumitru apreciază că, în general, există patru etape pe care le parcurgem în situaţii de pierdere. Într-o primă fază este negarea situaţiei, pentru a evita să ne confruntăm cu suferinţa. Următoarea este furia, atunci când negarea nu mai este posibilă şi nu găsim alte moduri de a face faţă. Depresia este a treia etapă pe care o resimte o persoană ce a suferit o pierdere – când descoperă că furia nu o ajută să recupereze pierderea şi va trebui să înveţe a trăi cu ea. Ultima fază – dar şi cea mai sănătoasă – este acceptarea, integrarea pierderii sau a situaţiei traumatizante, când ne simţim capabili să pornim mai departe.
Deşi este greu de presupus care sunt stările prin care trece o femeie după ce şi-a pierdut pruncul, fiecare fiind unică în felul ei, un lucru este cu adevărat necesar: acele femei care au trecut prin situaţii de pierdere dureroasă să ştie că există persoane care le pot oferi sprijin de specialitate, pentru a le ajuta să treacă însoţite prin momentele care pot lua uneori turnuri dramatice. A apela la sprijinul unui consilier sau al unui psihoterapeut, în această situaţie, înseamnă a cere ajutor şi a-l primi atunci când evenimentele din viaţă depăşesc puterea de înţelegere şi acceptare.
