• Un barbat este internat de 35 de ani in Spitalul din Plenita • Acolo si-a intemeiat o familie, intr-un salon in care a strins tot ce se putea agonisi intr-o viata
Dan Novacovici traieste in spital de cind se stie. Nascut in urma cu 65 de ani pe undeva prin Arad si abandonat la scurt timp de parintii pe care nu i-a cunoscut niciodata, a crescut prin institutii de ocrotire. Avind in permanenta nevoie de ingrijire medicala din cauza bolii de care sufera inca de la nastere – maladia Little – nu a putut parasi niciodata patul.
La Spitalul din Plenita locuieste din 1968. In salonul care-i serveste drept locuinta, Novacovici are amenajat propriul coltisor cu televizor color, frigider, radio cumparate de el. Chiar si abonamentul la cablu este facut pe numele lui. Pe perete, chiar deasupra patului, linga o carpeta olteneasca, se afla un calendar ortodox. Alaturi, o icoana, linga portretul de nunta al lui si al sotiei. Pe un alt perete, unde privirea ii poate ajunge mai usor, este un alt tablou, al fiicei lui.
Singuratatea, povara grea a batrinetii
A vrut sa aiba un loc intim numai al lui, o casa calda, primitoare, asa cum au toti oamenii normali. Un locsor care a fost martor la cele mai importante evenimente din viata lui. Aici s-a casatorit in 1975 cu Elvira. Tot aici i s-a nascut fiica, Otilia. Cei dragi s-au perindat prin viata lui si au plecat, sotia a murit in 1989, iar fiica a fost data spre adoptie unei familii din Craiova.
O perioada, Otilia venea mereu sa-l vada, dar, de vreo citiva ani, nu a mai vazut-o. Ii e dor de ea, si mai ales vrea sa vada ochii aceia mari, ochii femeii pe care a iubit-o. Indiferenta ei il raneste transformindu-i singuratatea in grea corvoada. E batrin si, poate, mai bolnav ca nicicind. Din cauza maladiei, s-a ales cu o tumoare la git. A fost operat si, ca sa se poata hrani, medicii i-au introdus in git o canula. Acest lucru i-a afectat insa corzile vocale.
Ca sa poata vorbi, ar avea nevoie de un dispozitiv pe baza de influxuri magnetice, insa nu are bani sa-l cumpere. Este foarte necajit ca nu mai poate vorbi, dar asta nu-l impiedica sa se exprime in scris. Ceea ce a si facut. Acum, isi scrie memoriile pe care spera sa le vada publicate cit de curind. Asa va afla lumea si de el, ca nu a trait degeaba. Ba, dimpotriva, a incercat, in ciuda handicapului fizic, sa faca ceva in viata. A citit foarte mult la viata lui si a fost membru in mai multe cercuri rebusiste, colaborind la diverse reviste de specialitate, in care i se publicau careurile.
