Cele şase fetiţe locuiesc impreună din primăvara anului trecut. Nu sint surori şi nici măcar rude. Singurul lucru pe care il au in comun este faptul că părinţii şi-au declinat responsabilitatea in ceea ce le priveşte, lăsind statul să se ocupe de tot. Locuiesc intr-un centru de tip familial şi sint, impreună cu educatoarea şi cei trei referenţi care se ocupă de ele, o familie. Bianca, Denisa, Daniela, Marinela, Simona şi Smochina au avut in această vară o vacanţă frumoasă. Aşa cum poate nu ar fi avut dacă ar fi rămas in sinul familiei naturale.
Pe uşa apartamentului din Craioviţa Nouă este lipită o hirtie: „Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului Dolj – Centrul de tip familial «Speranţa»“. Este singurul lucru care il deosebeşte de apartamentele celorlalte familii. Nici in spatele uşii lucrurile nu sint diferite faţă de ce se intimplă intr-o familie normală. Abia trezite (este vacanţă!), fetele se perindă pe rind la baie, cu prosopul şi periuţa de dinţi in mină. „Bianca, Denisa, hai, mami, treziţi-vă, că e tirziu!“ Irina Corici le este educatoare incă de la deschiderea centrului. „Fetele s-au schimbat mult de cind stau aici. Toate au venit de la Centrul de Plasament nr.2, se cunoşteau deja şi erau prietene. Acum legătura dintre ele a devenit şi mai puternică. Impart tot, se joacă impreună şi nu se ceartă decit foarte rar şi se impacă repede. Merg la aceeaşi şcoală, chiar dacă in clase diferite, şi, de cind stau in apartament, diferenţele dintre ele şi copiii din familii normale nu se mai sesizează aproape deloc“.
Incă somnoroase, fetele işi fac apariţia una cite una. Se inghesuie toate intr-un colţ al canapelei, lăsind trei sferturi din ea goală. Nu vorbesc decit intrebate şi nu sint interesate decit de subiectul „vacanţă“. „Am fost in două tabere: la Stoeneşti şi la Cheile Buţii. Mie mi-a plăcut cel mai mult la Stoeneşti“, sparge gheaţa Smochina. E cea mai mare de statură şi cea mai indrăzneaţă. „Şi mie tot acolo mi-a plăcut!“, indrăzneşte şi Denisa. Este tunsă băieţeşte şi poartă pe cap o pălărie albă- suvenir din vacanţă, de care nu se desparte in nici o zi. „Ba a fost mai frumos la Cheile Buţii“, murmură Bianca, mezina casei.
„Como estas?“
Jocuri, căutări de comori imaginare, baschet, tenis, cintece, rummy, table, fotbal, concursuri de desenat – fetele inşiră pe rind atracţiile taberelor care le-au făcut vacanţa de neuitat. „Taberele au fost organizate de două organizaţii cu care noi colaborăm de ani buni: «Clubul Leo» din Danemarca şi «Mission without borders» din Sibiu“, spune Irina Corici.
Mai sint doar citeva săptămini de vacanţă şi fetele profită din plin de ele: se trezesc tirziu, se uită la televizor, se joacă şi merg la plajă (insoţite, desigur!). „Fiecare face ce-i place ei mai mult. Da’ la «Rosaura» ne uităm toate. E frumoasă! Denisa a invăţat şi spaniolă de cind se uită la filmul ăsta“, „pirăşte“ Smochina. Denisa de-abia se lasă convinsă şi spune citeva fraze in limba telenovelelor. Chiar se pricepe! „Engleză n-am invăţat. E grea. A venit o doamnă să ne inveţe, dar nu ne-a intrat nimic in cap“, recunoaşte Bianca, in chicotelile celorlalte fete. „Ba a intrat, dar ne-a ieşit repede“, completează rizind de-a binelea Smochina.
Discuţia despre invăţat este repede abandonată in favoarea modei. Fetele povestesc pe rind cam ce visează cind se aşază in faţa oglinzii: pantofi cu toc subţire sau cu virf ascuţit, fuste largi, de prinţese, bluze sclipicioase, treninguri şi adidaşi la modă. Le asculţi şi ţi se pare că au uitat definitiv certurile, bătăile, sărăcia… Trecutul le-a rămas insă incrustat intr-un colţ al minţii. Işi ştiu povestea, dar nu o spun decit dacă sint intrebate: părinţi despărţiţi, mame pe care nu le-au văzut niciodată, taţi pe care nu i-au văzut decit beţi şi nervoşi, sărăcie lucie şi mulţi fraţi. „Tata n-a venit niciodată să mă vadă. Nici nu-mi trebuie! Decit să mă bată, mai bine rămin aici…“
