„Oricit te-ai impotrivi, puşcăria te schimbă!“
Mai are doar citeva numere neincercuite cu roşu in calendarele ţinute sub pernă. Cu toate, au fost trei, adică doi ani şi opt luni. I-au mai rămas zece zile. Citeva mese şi un planton, miine-noapte. Apoi, marea incercare a deţinutului Sever: care va fi primul lucru pe care-l va face cind va trece săptămina viitoare de poarta Penitenciarului de Minori şi Tineri? Ii e greu să se hotărască, nici un gind nu poate răzbi dincolo de cei care abia-l aşteaptă să le inapoieze ultimii ani: tatăl paralizat care i-a dus dorul trei ani fără să-l poată vedea, fratele, nerăbdător să-i impărtăşească emoţiile de boboc abia intrat in primul an la liceu, iubita pe care a lăsat-o fetiţă gingaşă de 13 ani, iar acum o va găsi domnişoară emancipată şi mai inaltă decit el. O altă lume il cheamă afară, iar el e gata s-o atingă pornind numărătoarea inversă.
Pipăind in somn calendarul
Nu şi-a dat seama ce se intimplă decit in momentul in care a intrat. Şi s-a speriat. „Era miercuri, 7 martie 2001“, işi aminteşte cu precizie Sever. Stă pe bordura de lingă baza sportivă. Pe teren, zeci de deţinuţi joacă fotbal. Tinărul de numai 21 de ani vorbeşte rar, in timp ce ochii, aţintiţi departe, nu văd nimic. Par- că s-ar fi intimplat totul acum o viaţă, sau două. „Ştiam că eram condamnat la trei ani pentru furt. Teoretic, ştiam ce mă aşteaptă. Dar abia cind am intrat aici, in spate, chiar in locul ăsta, m-am gindit cu groază că nu o să suport…“ Schiţează un zimbet. Matur, călit in trei ani de testare a rezistenţei psihice. Zimbet neutru, impersonal, invăţat şi studiat in orele de planton. „M-am speriat. Toţi urlau, se agitau. Am crezut că or să mă bată…Nici nu ştiu ce mi-a trecut mai intii prin cap. Oricum, un lucru era sigur: mi-a fost frică! Abia cind am intrat in cameră şi a trebuit să vorbesc cu ceilalţi, să-i cunosc şi să accept că a doua zi mă voi trezi lingă ei, mi-am dat seama că sint şi ei oameni. Că nu se deosebeau de mine decit prin ciţiva ani mai puţini de şcoală. Dar şi această diferenţă am trecut-o repede cu vederea. Eram toţi la fel, indiferent de virstă, de culoare, de condamnare. Eram puşcăriaşi…“
Nu i-a fost ruşine, sau cel puţin a invăţat să-şi ascundă bine această slăbiciune. A invăţat să trăiască alături de alţi 19 deţinuţi, să doarmă cu ei in aceeaşi cameră, să joace table cu ei. Că-i plăcea sau nu, soarta şi-o făcuse cu mina lui. Nu-i trebuia decit răbdare s-o suporte pină la capăt, cu pixul şi calendarul sub pernă. Ştia că, dacă va reuşi, viaţa lui de dinaintea zilei fatale va continua nestingherită. „O să mă inscriu la seral, să-mi termin şcoala“, işi dezvăluie Sever planurile făcute de mult. „N-am apucat decit doi ani de profesională afară şi am mai făcut aici cursuri de timplărie. Dar nu vreau să mă opresc aici. Pe 20 ies, pe 28 se depun dosarele la şcoală. Mama
s-a apucat deja de toată hirţogăria…“
Vocea i se mai inmuie. In ultimele săptămini, dorul de ai lui a devenit de nestăpinit. Regulamentul din penitenciar a fost prea drastic pentru a se simţi alături de cei dragi, oricit ar fi vorbit la telefon, oricit şi-ar fi scris. Şi apoi voia să-i vadă acasă, acasă la ei, la Corabia.
„Avem dreptul la trei vizite şi două telefoane pe lună. Dar mie nu-mi ajung. Şi din cauza problemelor pe care le au, nici ei n-au putut veni la toate. Tata e paralizat, nu l-am văzut de trei ani. Iar pe mama am văzut-o ultima dată in mai. E tot timpul prin spitale de cind s-a imbolnăvit tata… Dar simbătă mi-a promis că o să vină să mă aştepte la poartă…“ Zimbeşte din nou. De data aceasta deschis, cu toţi muşchii feţei relaxaţi. Parcă te aştepţi să se ridice brusc in picioare şi să chiuie de bucurie.
I-a crescut iubita
„Azi-noapte m-am culcat la 4.30. Nici două ore n-am dormit. Nu mai am stare, nu mai ştiu ce să fac. Dacă pină acum, toate lunile, anii au trecut atit de greu, incit mi se pare că am trăit o viaţă aici, acum nu mai suport minutele. Imi socotesc de nenumărate ori cite plantoane mai am de făcut, cite mese mai măninc aici, cite minute mai joc fotbal aici. Stau pină dimineaţa in pat şi mă gindesc cum o să fie… Recunosc că mi-e şi un pic teamă. Sint totuşi trei ani.
S-au schimbat multe. Chiar şi prietena mea…“ Ride. „Acum e mai inaltă decit mine“.
Brunetă, cu ochii verzi, Ana Maria il aşteaptă. Şi, o spune Sever cu toată convingerea, avind ca argumente pachetul de scrisori trimise săptăminal de fata lui, il aşteaptă de trei ani la fel de indrăgostită ca atunci cind s-au cunoscut, cind ea era doar o puştoaică de 13 ani, mică şi drăgălaşă.
„N-am mai văzut-o din ianuarie. N-a putut să vină. Şi cred că nici nu-i place să mă vadă aici. Dar scrisorile ei au sosit regulat, săptăminal…“, işi scuză Sever, afectuos şi inţelegător, iubita. Se opreşte să se uite undeva in spate. Ciţiva deţinuţi il strigă. Le face semn că-i aude şi continuă: „Schimbări? Da, s-au petrecut, le-am simţit incă din primele zile. Poate că nu am vrut, dar s-a intimplat. Pentru că, oricit te-ai impotrivi, puşcăria nu are cum să nu te schimbe. Intii este distanţa de cei dragi. Te simţi singur, izolat. Citeodată, te infurii, ai tendinţa să te răzvrăteşti, să te răzbuni pe cineva. Crezi că e o nedreptate ce ţi se intimplă. Dar, cu puţină voinţă, rezişti. Pină la urmă, ai primit ce-ai meritat. Prieteni? Da, mi-am făcut mulţi. Nu i-am ales după anumite criterii. La o partidă de table te imprieteneşti cu oricine, mai ales in puşcărie. Dar – poate că sint nedrept – nu mai vreau să am de-a face cu ei cind ies. Nu pentru că i-aş desconsidera, sau eu ştiu din ce alte motive. Pur şi simplu, vreau să trag linie şi să las in spate ce am trăit aici. Nu ştiu dacă voi putea, dar aş vrea să uit. Totul!“
Sever privi la fotbaliştii in costume bleumarin. N-o să le ducă dorul, cu siguranţă. Şi lucrul acesta şi-l repetă de sute de ori pe zi, atunci cind işi execută, mecanic, treburile. Pină miercuri, cind işi va incheia toate socotelile cu legea şi va ieşi afară, dincolo de poartă. Liber. „Ce voi face mai intii? Am s-o iau pe mama in braţe. Şi pe Florin, frate-meu, o să-l felicit: a luat la liceu anul ăsta. Apoi mă duc la tata. Şi o să-l sun pe Adonis, prietenul meu, să ieşim la o bere. Dar a doua zi, după ce mă satur de stat acasă…“
