„Nu se mai invaţă niciunde cum se incarcă o brichetă sau cum se face o cheie!“
Munca unui ceasornicar, cojocar, tapiţer, geamgiu sau croitor devine importantă doar atunci cind ai nevoie de unul dintre ei. După o alergătură de citeva ore, in care ii cauţi prin Drobeta Turnu Severin, pe unde ştiai că işi desfăşoară activitatea, constaţi cu dezamăgire că puţini au mai rămas. Meşteşugarii sint pe cale de dispariţie, deşi sint aproape singurii care au soluţii.
Zeci de ani, meşteşugarii nu au ştiut să facă decit croitorie, tapiţerie, să incarce o brichetă sau să confecţioneze o cheie. Inainte de 1989 lucrau pentru cooperativele mehedinţene. In prezent, majoritatea celor din breasla meşteşugarilor s-au privatizat sau muncesc la domiciliu, pentru clienţi fideli. Bogdan Romulus are 49 de ani şi este şi ceasornicar, dar şi comerciant, pentru că reparatul ceasurilor nu aduce ciştiguri insemnate, ci e doar o pasiune care, pe vremuri era şi bine plătită: „Sint ceasornicar din ’79. Merge slab afacerea asta, mai ales de cind au apărut ceasurile electromecanice şi electronice pe piaţă. Mie imi plac ceasurile mecanice, care-s mai de Doamne ajută, dar sint tare rare acum. Mă ocup şi de comerţ, pentru că meşteşugul ăsta nu aduce bani“. Deşi ştie că priceperea lui nu atrage mulţi clienţi, nu renunţă la pasiunea pentru reparatul ceasurilor, pentru că asta a fost meseria lui.
Croitorii ciştigă mai mult in a doua parte a lunii, cind se ridică pensiile
Gabriel Munteanu este croitor de-o viaţă. Lucrează cu soţia sa, intr-un atelier din zona Pieţei „Mircea“ din Drobeta Turnu Severin. De priceperea lor depind doi copii, iar Gabriel spune că, dacă nu ar avea parte şi de pensie, nu ar avea cum să se descurce numai din croitul unui pantalon care are defecte din fabrică: „Merge tare greu treaba. In plus, majoritatea clienţilor sint pensionari. De aceea, am de lucru doar in partea a doua a fiecărei luni, cind vin şi pensiile. Statul nu ne ajută cu nimic, iar noi am ajuns să ne uităm pe geam, de fiecare dată cind cineva se indrepta spre atelier, sperind că avem parte de un nou client“. Pentru fiecare pantalon refăcut nu ia mai mult de 80.000 de lei, bani care nu inseamnă mai nimic, in comparaţie cu munca lui. Marius Oprea a preluat de la tatăl său o mică afacere. Intr-un chioşc inalt cit un stat de om, pe strada Traian, se găsesc geamuri, cuie, bucăţi de lemn şi un banc de lucru, improvizat dintr-o masă inaltă. „Treaba merge bine atunci cind e cald afară. Atunci mai construiesc oamenii cite ceva, mai schimbă o uşă, un geam… Ies ceva bani, dar nu sint de ajuns. Ce să zic? Supravieţuim… şi atit“, spune Marius. Dacă işi va pierde clienţii, el se va angaja ca şofer. Nu contează unde, atita timp cit este plătit.
„Pe vremea lui Ceauşescu, o brichetă se găsea numai la consignaţia şi costa 100 de lei!”
Vasile Stoian a invăţat de nevoie să incarce brichete, la inceput la colegii de pe şantierul naval, iar apoi s-a lăsat de fabrică şi şi-a deschis propria afacere, cu brichete şi confecţionat de chei, pentru yale. „Nu se mai invaţă nicăieri cum se incarcă o brichetă sau cum se face o cheie. Acuma sint toate de unică folosinţă, noroc că mai sint oameni obişnuiţi să le incarce.
Sint şi unii care ţin la brichete şi, decit să le arunce, mai bine vin la mine să le incarc. Pe vremea lui Ceauşescu, o brichetă se găsea numai la consignaţie şi costa 100 de lei, care erau bani, nu glumă. Acum, dacă omul vede că il costă citeva mii de lei numai ca să incarce cu gaz o brichetă, alege să işi cumpere alta. Ies ceva bani, din ambele afaceri, imi ajung şi nu regret că m-am lăsat de şantier. Fac şi eu ce pot, pentru că asta e pasiunea mea, din tinereţe, şi imi pare rău că tinerii de azi nu sint pasionaţi de munca asta, care este extraordinară“, a spus Vasile Stoian. Din păcate, meşterul are dreptate: tinerii nu sint interesaţi de o astfel de muncă sau poate nu sint interesaţi nici măcar de ideea de a munci. Nu mai este nevoie de meşteşugari? Intrebarea nu interesează tinăra generaţie şi, din nefericire, nu mai interesează pe nimeni, atita timp cit există soluţia unei vieţi bune: plecarea in străinătate, departe de un oraş şi o ţară care aproape au incetat să mai ofere o şansă de afirmare celor care vor doar să lucreze.
