În târgul din 1 Mai, cu marfa întinsă pe tarabe, romii îşi aşteaptă zi de zi clienţii. Această afacere de săptămână este o parte din ceea ce a fost până nu demult talciocul din Romaneşti.
Când spui „merg la târg“, te gândeşti automat la cei care te aşteaptă cu marfa înşirată pe tarabe, cu mormanul de haine sau cu grămada de încălţăminte întinsă ostentativ pe un celofan. Ei sunt cei care te acostează cu „Un leu la grămadă“ şi îţi intră repede pe sub piele: „Domnişorică, e potrivită (haina – n.r.) pentru dumneata“ .
Dar târgul înseamnă mult mai mult. E un spaţiu în care, ce-i drept, majoritatea comercianţilor sunt de etnie romă, însă se găsesc şi negustori români. Mai săraci la vorbă decât primii, prezenţa lor este cu greu observată. Cu două-trei hanorace expuse pe schelete din fier ce imită umeraşul sau cu jante şi piese pentru maşini, aceştia au preţuri fixe. Te gândeşti la o negociere, dar o fetişcană îţi dă replica: „Nimic nu este negocialbil. Lucrez pentru patron. Nu pot lăsa din preţ“.
În acest loc al aglomeraţiei, pe un culoar format de tarabele pitite sub acoperişurile de tablă, se perindă zi de zi oameni în căutare de haine, încălţăminte şi alte lucruri folositoare. Motivul? „Sunt mult mai rezistente şi mai ieftine decât produsele din magazin“, spun majoritatea cumpărătorilor.
Privit separat, fiecare lucru are istoria sa. Un adidas îţi poate spune prin câte purtări a trecut, altul prin câte mâini, până să ajungă pe aceste mese de beton. Altele însă nu se lasă descifrate. Sunt noi, „cu etichetă pe ele“, după cum afirmă şi tarabagiii, şi au un preţ mai mare. Provenienţa lor n-o cunoaştem, dar bănuim că sunt din „partea ailaltă“, datorită etichetelor ce poartă mulţi euro.
Jucării şi chinezării
Încă de la intrarea în târg, de o parte şi de alta sunt înşirate mici tarabe: unele de chinezării, de şuruburi şi diverse piese pentru maşini, altele muzicale. Pe un fundal de muzică lăutărească şi de manele se aud chemările femeilor cu marfa expusă la soare: „Avem haine la grămadă, pe alese!“, „Să-ţi dau ceva pe gustu’ lu’ matale!“. Înconjurat de alte „exponate“, pe o pătură în carouri, stă un monitor alb, prăfuit şi strangulat cu propriul cablu. Tot aici, un tablou ce înfăţişează patru voievozi îşi aşteaptă cumpărătorul.
Mergând mai departe, prin pietrele colţuroase, pături cu haine sunt întinse, parcă, la uscat. Vecine cu încălţări de toate tipurile – de la papuci de casă până la cizme de iarnă, acestea fac intrarea în marele stand. Aici se vorbesc două limbi. De aproape şi de mai departe se aude: „Două la 50!“, „Avem marfă bună, ia d-aici unu’ la 50!“. Într-o stare mai mult sau mai puţin bună, hainele sunt răscolite, scoase din grămadă, analizate de către oameni şi, uneori, cumpărate. La cele „dă firmă“, cum le numesc vânzătorii, oamenii primesc şi sfaturi: „Toţi copiii poartă acum haine dă firmă. Este la modă“. Aceeaşi situaţie şi la încălţăminte: „Ia de aici încălţăminte, îţi face piciorul frumos“.
Pe lângă acestea, pe mesele reci de beton sunt îngrămădite, una peste alta, jucăriile de pluş. Viu colorate şi cu zâmbete pe feţe, figurinele dau o notă de veselie acestui spaţiu îngheţat şi întunecat. Cu greu îşi face loc, pe culoarele şi aşa mici şi aglomerate, fata cu gogoşi de vânzare. Cu tava fluturândă, purtând căciula lui Moş Crăciun, întreabă de zor: „Gogoşi doriţi?“. Din mâna ei, trei-patru ghemotoace îngheţate îţi fac cu ochiul. Ca şi în cazul celorlalte produse expuse, privitori sunt mulţi, cumpărători – mai puţini.
jiunimea.ro
