S-au născut din mărinimia unor oameni de seamă ai urbei de ieri, au înfruntat timpul ca sfinte locaşuri. Strălucesc ca nişte giuvaiere, în bătaia soarelui, în mijlocul Craiovei de ieri, de astăzi şi de totdeauna. Povestea lor şi a oamenilor ce cu drag le-au descris şi le-au păstrat în inimă vine astăzi să se facă auzită din paginile Arhivelor Olteniei, din perioada 1934-1941, prin grija lui Demetrescu Mil. G. sau M. Theodorian Carada.
Trecem deseori pe lângă ele. Poate că uneori le mai călcăm pragul în sfântă zi de sărbătoare. Nu le-am dat niciodată atenţia cuvenită, preocupaţi fiind de grijile cotidiene. Şi, totuşi, un răgaz ar trebui să găsim să le descoperim istoria aşa cum este ea scrisă în paginile Arhivelor Olteniei, de cei care le-au iubit mai mult decât noi şi le-au apreciat pe măsură. Şi după ce cu fiecare filă dată vor descoperi altă lume, mâine, când paşii ne vor purta prin locurile în care ele continuă să-şi ducă existenţa, strălucind ca nişte giuvaiere, cu siguranţă vom găsi răgazul necesar să le privim cu alţi ochi şi să le descoperim frumuseţea.
Călătoria prin pagini îngălbenite
Arhivele Olteniei de la 1934 şi o însemnare a lui Demetrescu Mil. G. ne introduc în alt univers. Este o lume mult diferită de cea în care trăim azi. Atunci, în acele vremuri îndepărtate, mărinimia şi dorinţa oamenilor de a lăsa moşteniri însemnate, locaşuri de cult, case ale Domnului, în care mâinile bătătorite de muncă să se împreuneze în semn de rugăciune, iar picioarele obosite să îngenuncheze în faţa icoanelor aducătoare de linişte sufletească, erau puternice. Negustori, oameni de seamă ai urbei au fost mânaţi de această dorinţă. Aşa se face că astăzi fiecare locaş de cult ascunde o poveste asemănătoare. Într-o bună zi, un negustor a ajutat la ridicarea bisericii, fie că e vorba de Biserica „Sf. Nicolae“ (Belivacă), „Toţi Sfinţii“ (Băşică) sau „Sf. Dumitru“. Să ne desfătăm ascultând povestea lor spusă atât de frumos în paginile Arhivelor Olteniei.
Biserici de ieri şi de azi
Biserica „Sfântul Nicolae“ (Belivacă) vine să-şi spună istoria printr-o „inscripţie aflată la intrarea din afară, care ne arată că vechea biserică din strada Amaradia, cunoscută prea mult în oraş cu numele lui Belivacă – zidită la 1794 – este o ctitorie a boerănaşului Mihai Socolescu şi neguţătorului craiovean, de pe la finele secolului XVIII, Hristea Belivacă. Clădită de către Hristea Belivacă, bogat negustor craiovean, şi de către tovarăşul său, boerănaşul Mihai Socolescu, biserica a fost înzestrată cu odoare şi mai multe locuri de casă din mahalaua Trăistari.
Cât vor fi trăit ctitorii, de bună seamă că ei vor fi avut în mai de aproape grija ctitoriei lor. Apoi, urmaşii lor, mai în deosebi aceia ai lui Mihai Socolescu, par a se fi ocupat mai mult de biserică. De aceea biserica s’a numit câtva timp şi Sf. Nicolae Socoleasca, după numele urmaşilor ctitorului de la 1794. Hristea Belivacă neavând băieţi, iar nepoţii săi – un Vasile Belivac, fiul Zincăi, cea de-a doua fată a sa, nestăruind să ia parte la administraţia bisericii, sfântul locaş fu lăsat în neîngrijire, iar vitregia vremurilor aduse şi mai repede ruina bisericii.
În o asemenea starea este probabil că se găsia biserica lui Hristea Belivacă pe la 1867, când «desvelită şi în ruinare fiind» fu reclădită aşa cum se găseşte astăzi din dragostea pentru credinţă străbună a pioasei creştine care a fost cunoscuta filantroapă craioveană Bălaşa Sinescu“.
Această doamnă a Craiovei de ieri era sora colonelului Ioan Solomon, cunoscut în urbe datorită faptelor bune ce-i vizau pe cei săraci. Bălaşa Sinescu a refăcut biserica purtând hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din mahalaua Podbaniţa, care servea ca şi capelă la cimitirul oraşului, ce-i poartă numele, şi pe care, prin actul său de donaţie din 31 octombrie 1869, „o dăruie în plină proprietate Primăriei oraşului Craiova, împreună cu toate odoarele bisericeşti, cu icoanele Maicii Domnului şi Sf. Ion, îmbrăcate cu totul în argint, două cruci, Sf. potir. Asemenea dăruieşte tot atunci şi 20 de pogoane pământ ce se află lângă biserică, spre a fi transformate în cimitir al oraşului, dorinţă care i s’a şi împlinit, cimitirul purtând numele ei“.
La stânga bisericii, cam în dreptul altarului, menţiona Demetrescu Mil. G., să găseşte crucea lui Hristea Belivacă, pe care unii dintre descendenţii acestuia o socotesc ca fiind pusă la mormântul său. „După un secol şi mai bine, această cruce de piatră, conservată de minune, vorbeşte, celor ce vor s’o vadă, de piosul negustor craiovean, care, aşa cum a fost, cu numele său ciudat, a dat viaţă acestui sfânt locaş“.
Pe urmele unui nume
Şi periplul prin istoria unor biserici de ieri şi azi continuă cu Biserica „Toţi Sfinţii“ (Băşica). Denumirea acesteia stârneşte curiozitatea, iar ochiul iscodeşte, în căutarea unei explicaţii, printre rânduri de carte: „Dintr’un act vechiu, pe care l-am găsit într’o lucrare a Episcopului Ghenarie al Râmnicului asupra Bisericei Sf. Nicolae (Gănescu) a Episcopiei, am putut da – cel puţin aşa reiese din acel act – de rostul numirei acestei biserici. În adevăr, în actul cu data 30 octombrie 1784, în care Zamfira, soţia răpos Ducul Moşoiu din Craiova, împreună cu feciorii ei dădeau zapis pentru un loc sfintei biserici a Gănescului din Craiova, metohul Episcopiei Râmnicului, se vorbeşte că acest loc este la biserica cu băşică, la fântânile ce se numesc ale lui Kiriac din Craiova, pe care ‘nainte vreme a fost heleşteu“. Supoziţiile nu se opresc aici, Demetrescu Mil. G. menţionând în scrierile sale şi alte elemente: „Biserica avea, probabil, sus la cruce o băşică mare de tinichea, care a atras atenţia credincioşilor şi i-a popularizat acest nume.
O amintire de la bătrânul cercetător al trecutului Craiovei, August Pessiacov, despre această biserică în care d-sa spunea că numirea acesteia ar veni de la o turlă în formă de băşică mare, cu care ar fi dotat-o fondatorii ei“.
Altă biserică, altă poveste
A mai avut August Pessiacov o mare dragoste faţă de Biserica „Sf. Dumitru“. Era un aromân născut în nişte case mari boiereşti din mahalaua Sf. Ioan Hera, din Craiova, om care a făcut istorie în Oltenia. Încă de mic copil se închina la „Sfântul Dumitru“ şi „îl durea în suflet“, menţiona M. Theodorian Carada, „că biserica era în părăsire“. A luptat necontenit pentru a atrage atenţia lumii asupra monumentului istoric, drag inimii sale, „Sf. Dumitru“ – Băneasa, într-o perioadă în care au fost demolate Episcopia Craiovei, zidul Baraţilor şi zidurile vechi din strada Hurezului.
Se spune chiar că în perioada în care a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor i-a atras atenţia Regelui Carol asupra acestei biserici, căutând să o pună sub protecţie împotriva valurilor de demolări pe care le iniţiaseră edilii craioveni ai vremii.
Locaşul de cult i-a fost drag şi l-a atras şi pe M. Theodorian Carada, care avea să lase scrise următoarele rânduri: „Înainte de a fi împrejmuită, în două chilii vechi locuia un popă grozav de bătrân, desigur ultimul ei slujitor. Îl zăream uneori stând pe un scăunel şi mă minunam de caucul pe care boierii şi popii prin secolul al XVIII-lea îl purtau când stau în casă. Era un fel de calotă de postav negru învăluită într’un «cearceaf», adică într’un petec de pânză albă, care îl apăra de sudoarea frunţei… Prin 1885 am isbutit să pătrund şi eu în biserica în care nu avea voie să mai intre nimeni, pentru că era primejdie mare să i se dărâme zidurile… Cu banii regelui Carol I biserica bănească a fost reclădită, mai frumoasă de cum a fost vreodată. Ea a devenit catedrala Mitropoliei Olteniei“.
Oamenii locurilor sfinte
În aceste locaşuri, oameni deosebiţi slujeau credinţa, oameni despre care cu admiraţie şi recunoştinţă profundă amintesc cronicarii de ieri. „Mulţi din preoţii de la sfârşitul secolului trecut“, se menţionează în Arhivele Olteniei din 1941, „erau şi profesori. Institutori au fost diaconul Safir (Zamfir) Ionescu şi M. Marinescu, cum şi preoţii Gerotă, Andronescu, Gavrilescu şi Papazolescu, parohul de la «Sf. Ioan Hera»… La Şcoala de fii de militari, religia o preda preotul garnizoanei, protosinghelul Agatanghel Guţu. De la dânsul păstram o broşurică în care, foarte inteligent şi într’o limbă frumoasă, dovedea realitatea Învierei lui Hristos. În locul lui a venit la Craiova arhimandritul Hariton Mateescu. Îmbrăcat elegant, arhimandritului îi plăcea să facă vizite şi să se fotografieze. La Râmnic, unde fusese vicar al Episcopiei, cocoane bătrâne îşi aduc încă aminte de Părintele Hariton, cu care jucau adesea maus“.
Alt preot, Brănescu, „de o deşteptăciune vie, pedagog dibaciu“, este evocat de către Theodorian Carada, căci „lui îi datorez a nu mă teme de moarte, pentru că Dumnezeu e bun şi milostiv. Tot de la el am învăţat că, de câte ori spunem «Tatăl nostru», ne osândim singuri, dacă nu ertăm celor ce ne-au făcut vreun rău, căci cerem lui Dumnezeu să ne erte, «aşa cum ertăm şi noi» celorlalţi oameni“.
Poveştile lor, icoanele zugrăvite în pagini de carte, sunt fascinante, iar astăzi reînvie pentru a ne vorbi despre lumea frumoasă în care şi-au dus existenţa.
