Redescoperită în 1911, Machu Picchu mai are multe surprize pentru arheologi, poporul incaş valorificând frumuseţea pe care natura a lăsat-o aici.
Un loc superb, ce datează din cele mai străvechi timpuri, dar redescoperit abia de arheologul Hiram Bingham, în anul 1911. Este oraşul din vârful Munţilor Anzi: Machu Picchu. În prezent, tot ce a rămas aici sunt ruinele descoperite de Bingham.
În inima unui lanţ de munţi, acoperiţi de un dens covor vegetal, arhelogul a găsit o privelişte cum rar îţi este dat să vezi, şi anume un oraş înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populaţia şi irigat de izvoare naturale. Machu Picchu domină de mai bine de cinci veacuri îngusta şi adânca vale a râului Urubamba. Acest cadru natural excepţional a făcut din cetatea incaşă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru.
Istoria acestui oraş începe în anul 1450, când a fost înălţat de suveranul incaş Pachacuti, dar în 1572, aceste ţinuturi au fost abandonate de locuitori şi, în cele din urmă, Machu Picchu a fost uitat. În 1911, a fost redescoperit de istoricul Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate. Cei care ajung aici pot vedea peste 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj şi nici o despărţitură interioară. Construcţiile marcante sunt Torreon sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului, şi Intihuatana sau cadranul solar. Micul oraş putea găzdui între 500 şi 1.000 de persoane, cifră modestă, dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi avea, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala imperiului incaş.
Arhitecturi spectaculoase
În timp ce incaşii foloseau în mod sigur vârful muntelui (2.761,5 m înălţime), ridicând sute de structuri de piatră, începând cu anii 1400, legendele indicau faptul că Machu Picchu (însemnând „vechiul pisc“ în limba quechua) era considerat un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, locuitorii l-au transformat într-un mic (cinci mile pătrate), dar extraordinar oraş. Machu Picchu pare să fi fost folosit de incaşi ca un loc ceremonial secret. La 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba înfăşoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor şi ale celor aproximativ 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui, sunt minuni arhitecturale şi estetice. Multe cărămizi cântăresc 50 de tone sau chiar mai mult şi sunt atât de precis sculptate şi unite, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuţit să intre printre ele.
Se ştiu puţine lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale oraşului în vremurile incaşilor. Deşi iniţial s-a presupus că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor şi/sau a mireselor nobilimii incaşe, scheletele găsite aici indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortăreţe ascunse printre piscurile de 4.000 de metri ale Anzilor peruvieni. Nu i se cunoaşte adevăratul nume, ce destinaţie avea şi de ce a fost părăsită de băştinaşi în secolul XVI, fără să fi fost atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit şi numele de Machu Picchu.
Labirint citadin inexpugnabil
Capitala incaşilor, Cuzco, era – arhitectural – comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.
Regăsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4.000 de metri, lemnul era o raritate şi totul a fost prelucrat în piatră: terase, fortificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent „întortocheat“, menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant şi doar fotografiile făcute din avion i-au pus în evidenţă toate însuşirile.
De fapt, ceea ce îi frapează pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidenţă dintre opera mitică a lui Dedal („inginerul“ care a construit labirintul de încarcerare a Minotaurului sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos) şi construcţia incaşă.
Labirintul Machu Picchu reflectă, la rându-i, simbolul vieţii pline de meandre şi în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (aşa cum afirma poetul grec Theodorides), labirintul – fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) – are deci conotaţia luptei cu timpul.
Oraş, clădit pe piatră de granit
Pentru a construi oraşul, supuşii împăratului Pachacuti au luat piatră din munţii de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, aşezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să crape.
Pietrele au ajuns apoi pe şantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, fiind trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curăţată, cu ajutorul frânghiilor.
Pe şantier, cioplitorii în piatră au preluat ştafeta şi le-au modelat cu unelte din bronz, dălţi şi percutoare de piatră dură. Extrem de riguroşi, aceştia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor, care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obţinut şlefuirea finală, frecând blocul cu nisip.
Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic. Pentru a aşeza materialele la locul potrivit, muncitorii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălţat în acelaşi timp cu zidul în construcţie. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puţin elaborat şi unite printr-un mortar gros făcut din argilă.
Muncă forţată în slujba statului
Sub conducerea arhitecţilor şi şefilor de şantier, lucrătorii din cariere, cioplitorii în piatră şi zidarii profesionişti au construit noul oraş.
Ei erau secondaţi de muncitorii şi salahorii recrutaţi dintre ţăranii supuşi corvoadei – muncă forţată în serviciul statului. Pe versantul de est din Machu Picchu (Vechiul Vârf), muncitorii au făcut lucrări enorme pentru a adapta oraşul la mediul natural. Ei au ridicat ziduri de susţinere şi au amenajat multiple terase în cele două sectoare, agricol şi urban, pe care le are oraşul. Mai multe incinte cu ziduri înalte apără acum oraşul. În zona agricolă, muncitorii au instalat, în plus, canalizări pentru irigaţie şi au transportat pe terase cantităţi enorme de pământ necesare culturilor.
În climatul tropical, muntele, transformat în grădină, răspundea nevoilor alimentare ale populaţiei. Deasupra teraselor agricole, constructorii incaşi au ridicat sectorul urban.
