„Jurnalul unei fete greu de mulţumit“, de Jeni Acterian
Editura Humanitas, 2007, ediţie revăzută
A doua ediţie, revăzută, a jurnalului celei ce a fost Jeni Acterian, sora lui Haig Acterian, regizor şi fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, este şi azi, la 16 ani de la prima ediţie, o cuceritoare confesiune dramatică a unei scriitoare pe care Doina Uricaru, prefaţatorul acestei ediţii, o numeşte „o revelaţie a memorialisticii româneşti“. Născută în 1916, Jeni Acterian se dovedeşte în cele peste 500 de pagini de notaţii care acoperă perioada 1932-1947 o excelentă observatoare a caracterelor umane cu care vine în contact, dar, mai
ales – şi acesta îmi pare meritul principal al jurnalului – o extrem de lucidă observatoare a propriei personalităţi, cu luminişurile şi umbrele ei, într-o perioadă dintre cele mai frământate ale istoriei româneşti.
Lucidă, ferventă uneori până la critică nedreaptă, dar întotdeauna cu un gust al nuanţelor care atestă o cultură impresionantă şi o putere de pătrundere formidabilă, Jeni Acterian este în aceste pagini o adevărată metresă a spiritului, ca şi o ascetă care trăieşte pentru spirit. În galeria femeilor care au scris jurnal, ea poate fi comparată doar cu Alice Botez, cu cele peste 800 de pagini dintr-o viaţă în care a cunoscut şi detenţia la comunişti. De altfel, cele două s-au cunoscut în epocă şi au fost, alături de Lucia Vasiliu şi Nuni Dona, membre ale unui club jucăuş numit „Pana neagră“, refugiu a patru femei inteligente din calea platitudinii şi a previzibilului.
Ce este remarcabil în paginile ardente ale acestui jurnal publicat la 33 de ani după moartea sa este necontenita luciditate cu care Jeni Acterian „ştampilează“ cu propria-i fiinţă tot ceea ce trece prin viaţa ei: oameni, cărţi, filme, sentimente. O fiinţă greu de mulţumit, foarte selectivă când vine vorba de a-şi alege prietenii, trăind cu pasiune ideile şi cărţile pe care le devorează cu un nesaţ care azi poate părea multor „fete“ de vârsta ei o… prostie.
Citeşte Albert Samain, de care este îndrăgostită, şi
T. Arghezi, dar şi Ştefan Zweig, Marcel Proust sau Virginia Woolf (unul dintre autorii ei preferaţi) şi se pregăteşte pentru examene plictisitoare pe care le ia cu uşurinţă, graţie unei memorii superbe. Scena examinării de la bacalaureat la proba de franceză, cu profesoara uluită de lejeritatea cu care examinata se plimbă prin Balzac, Şcoala parnasiană, Valery, Baudelaire este antologică. În vremea asta, graţie fraţilor săi Haig şi Arşavir Acterian, leagă prietenii strânse cu Eugen Ionescu („Teribil de simpatic şi odată cu asta urât foc… un tip al dracului de inteligent şi pe deasupra cu vervă şi tupeu“), Emil Cioran, Marieta Sadova, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Cella Delavrancea etc. Mircea Eliade îi oferă cărţi cu dedicaţii în care-i mărturiseşte că se simte supus unui examen critic greu de îndurat. Întâlnirile ei cu Alice Botez o motivează extraordinar din punct de vedere intelectual, dar şi uman: „S-ar zice că prin tăcerea aceea a ei, încărcată de chin, îmi intensifică puterea de pătrundere în mine“.
A murit la doar 42 de ani, îngrijită cu devotament de fratele ei, Arşavir Acterian, cel care a păstrat caietele prin care Jeni Acterian reînvie în faţa unui cititor din prezent o epocă, dar şi profilul unei „fiinţe“ de o impresionantă calitate. Nicolae COANDE
