Craiovenii, oameni cu suflet mare, au fost alături de semenii lor în cele mai dificile momente. Aşa s-a întâmplat şi în 1877, în cadrul evenimentelor ce au precedat şi urmat momentului proclamării independenţei.
Pentru că Bănia se afla la o distanţă nu prea mare de Vidin, de unde turcii treceau Dunărea, oamenii acestor locuri „au purtat un interes tot mai mare evenimentelor care anunţau izbucnirea războiului“, nota Vasile Maciu sub titlul „Craiova în timpul războiului pentru independenţă“ din lucrarea „Craiova – trecut, prezent şi viitor“, dar şi celor ce care au urmat lui. Proclamarea independenţei a fost primită cu entuziasm de craioveni. „Telegraful“ relata: „Capitala Olteniei a îmbrăcat haina de sărbătoare ca în timpul gloriei de odinioară. Era un entuziasm, o bucurie generală, o mişcare cum nu s-a văzut de multă vreme în bătrâna Craiovă“. Pe 9 mai, în seara proclamării independenţei, pe străzile urbei se auzeau „Să trăiască independenţa română“. În ziua ce a urmat, o nouă manifestaţie începută de 80 de „studenţi înarmaţi“ – elevi din ultimele clase ale liceului – a continuat până seara, cuprinzând toată populaţia oraşului. „Pe strada Unirii, în faţa clubului asociaţiei Junimea, doctorul I.C. Drăgescu a adresat o înflăcărată cuvântare. «Astăzi, spunea el între altele, s-a realizat cel mai mare fapt naţional în viaţa poporului daco-român; astăzi, sămânţa pe care străbunii noştri au sămănat-o şi au cultivat-o vărsând pârae de lacrimi şi sânge a fecundat, a dat roadele sale…». Încheindu-şi cuvântarea, dr. I.C. Drăgescu a cerut manifestanţilor să jure pentru apărarea libertăţii şi independenţei române. I s-a răspuns printr-un puternic strigăt în cor: «Jurăm»“, se notează în lucrarea mai sus amintită.
Manifestaţia a continuat până târziu în noapte. O descriere a sa face şi memorialistul M. Theodorian – Carada, pe atunci un copil de opt ani: „Cum se auzea muzică pe Calea Unirii ne suiam în trăsură şi ne ducem să privim cum trecea liceul cântând. Primăria aprindea seara păcură în ulcele aşezate pe pari bătuţi în pământ, în galantare şi pe la ferestrele locuinţelor se puneau sfeşnice cu lumânări aprinse. Spiţerii făceau focuri bengale şi dau artificii“.
Pâine pentru armată
Statul Major al Armatei s-a stabilit pentru câteva luni la Craiova, pentru a putea conduce mai bine ultimele pregătiri de luptă şi dotarea marilor unităţi militare. Diviziile I, II, III şi IV fuseseră aduse în Oltenia încă din aprilie 1877 pentru apărarea graniţelor dunărene. Altă divizie de rezervă li s-a adăugat. Cei aproximativ 60.000 de ostaşi aveau nevoie de aprovizionare cu alimente, aşa că fără să stea prea mult pe gânduri, craiovenii au sărit în ajutorul lor. Urgentă era procurarea pâinii, astfel încât prefectul I. N. Titulescu a cerut „aprobarea contractării fabricii pâinii pentru armată, raportând totuşi ulterior că procurarea pâinii şi cărnii pentru trupe e dificilă, deoarece, oraşul Craiova «nu le poate procura», de îndată, dar că până «în prezent s-au satisfăcut trebuinţele»“. Comercianţii pieţii oraşului le-au oferit „douăzeci mii pâini şi treizeci vedre vin“. Brutăriile existente la acea vreme nu aveau cum face faţă cererii: „Nu pot fabrica 30.000 de pâini pe zi, căci ar trebui a lăsa oraşul muritor de foame“. Au fost astfel construite cuptoare noi, care să producă zilnic necesarul de 30.000 de pâini pe zi. Pentru procurarea banilor necesari realizării lor, „profesorii şi profesoarele au dat însemnate contribuţii. La 31 mai, cadrele Şcoalei Centrale de fete s-au angajat să ofere, fiecare, armatei câte 20 de lei lunar, începând de la 1 iunie până la sfârşitul războiului, pentru ostaşii. Pe o listă de subscripţie, iniţiată de Al. Aman, preşedintele Comitetului alcătuit de magistraţii Curţii de Apel pentru ajutorarea armatei, au fost strânşi 670 de lei, 100 de vedre ţuică şi 850 de dramuri scamă“, se notează în „Craiova în timpul războiului pentru independenţă“.
Actele de susţinere a craiovenilor au continuat. Donatorii trimiteau armatei bandaje, pânzeturi, săpun, cămăşi, orez, brânză, tutun. Ofrandele nu s-au oprit nici după trecerea armatei în sudul Dunării, o asemenea acţiune fiind dusă la Craiova de Eugeniu Carada. „Odată, îşi aminteşte nepotul său, Marius Theodorian – Carada, am cutreierat trei zile târgul cu unchiu de l-a golit de flanele şi pieptare ce a trimis peste Dunăre la oştire“.
