Nu a simţit niciodată mângâierile mamei, nu i-a auzit niciodată vocea. Cunoaşte doar chipul bunicii care îi poartă de grijă. La cei trei anişori, Marian Gabriel are grave afecţiuni neuropsihomotorii. Aşa „s-a întâmplat“ să vină pe lume, iar cea care i-a dat viaţă a plecat în ceruri la numai 23 de ani.
A fost dorit de părinţi, a fost, pe când încă era în pântecul mamei, copilul care se dezvolta „uimitor de bine şi de sănătos“. A fost…, acum este aproape o legumă, un băieţel de trei ani şi două luni ţintuit în pat. Nu poate merge, nu poate vorbi, mâinile nu-l ajută să prindă jucăriile, nu se hrăneşte singur. Nu se poate bucura de clipele frumoase ale copilăriei. Îl poartă bunica în braţe şi în cărucior.
Pentru Marian Gabriel, clipa fatidică a fost momentul venirii pe lume. Mama care i-a dat viaţă a murit, la numai 23 de ani, poate din inconştienţa şi nepăsarea unor medici, poate a fost mâna destinului.
Atunci a început lupta pentru supravieţuire a copilului căruia la naştere i s-au pus şase diagnostice şi medicii îl sfătuiau pe tată să nu scoată certificatul de naştere. Primele luni din viaţă şi le-a petrecut în spital, conectat la aparate. După care a fost pus în braţele bunicii, singura care a rămas să-i poarte de grijă, lui şi surioarei, care pe atunci avea cinci ani. Şi să-l susţină moral şi pe tatăl lor, în sufletul căruia se cuibărise o deznădejde cumplită. „S-a născut înt-o zi sfântă, de Sf. Maria. Am dus-o pe nora mea, aflată în travaliu, la spitalul din Calafat, unde urma să nască. Era dimineaţă, pe la 10.00, doamna doctor Simona Colcea a spus că totul este bine, dar că are ziua onomastică a fetei şi merge acasă şi să o sunăm. A plecat şi, cu toate insistenţele telefonice, nu s-a întors decât după ora 19.00. Era prea târziu, copilul era mare şi ar fi fost necesară o cezariană, dar ei au lăsat-o aşa pe nora mea şi, când au văzut că este grav, au forţat şi au scos copilul. Nora mea a murit în salvare, în drum spre Craiova, iar copilul… a rămas nenorocit pe viaţă: paralizie cerebrală la naştere, tetrapareză spastică… sunt şase boli cu toate, trecute acolo“, spune bunica, Mariana Nedelcu. Povesteşte cu ochii în lacrimi, îşi aminteşte fiecare zi, fiecare pas, ca şi când marea nenorocire s-ar fi abătut asupra ei ieri.
Întâiul „mamă“, stâlcit
Când a venit vremea să-l ia pe Marian acasă, în comuna Seaca de Câmp medicii i-au spus că nu va vorbi niciodată, nu va merge nicicând, nu se va hrăni singur. Un lung şir de „nu“-uri şi şase diagnostice. „Mi-au spus (medicii – n.r.) să nu plec cu el la ţară, că noi locuim la Seaca de Câmp, pentru că făcea crize. Să rămân în oraş şi când i se face rău să ajung urgent cu el la spital. Era înfiorător, nu accepta mâncarea, nu putea înghiţi, totul îi venea pe nas. Luni întregi a fost un chin să-l învăţ să mănânce şi până la urmă am reuşit. Am stat cu chirie la o femeie, aici în Craiova, fetiţa de cinci ani era cu mama mea la ţară şi cu tatăl ei. Abia după un an am putut merge acasă“, deapănă firul amintirilor bunica.
Cu toată fiinţa ei îşi dorea ca acel trup micuţ, inert, să dea semne firave de viaţă. Un gest cât de mărunt ar fi însemnat că mai exista o şansă de schimbare, că micuţul Marian Gabriel ar putea percepe ce se întâmplă în jurul lui. Miracolul, dacă poate fi numit aşa, a venit prin recuperare şi „multă, multă iubire“. „Am aflat că putem să mergem la Gura Ocniţei, la Centrul Medical de Recuperare Neuropsihomotorie. M-au ajutat nişte preoţi de aici, din Craiova.
Lunar făceam naveta, două săptămâni acolo, două săptamâni acasă. Strângeam banii lui, cu ce luam eu ca însoţitor şi pensia de la colectiv a mamei mele. Aveam norocul că eram cazaţi şi primeam mâncare gratis. Slavă Domnului că au apărut şi primele semne. Sunt mărunte, dar eu văd diferenţa. Îşi mişcă picioruşele şi mânuţele. Când mă vede şi vorbesc cu el, le întinde uşor spre mine. Crizele au dispărut“, zice bunica şi ochii i se umplu de lacrimi. El, micuţul căruia nu i s-au dat prea multe şanse, reuşeşte acum să rostească „mamă“, ce-i drept cam stâlcit. În mintea lui rătăcită ceva se leagă. Altfel, cum s-ar bucura când priveşte desenele animate preferate – „Tom şi Jerry“ – şi chiar unele reclamele? Sau să dea din cap afirmativ când îi place mâncarea? Dar cel mai bine se simte în apropierea surioarei, Mihaela Andreea. Când le-a murit mama, ea era un ghemotoc de copil, iar acum merge la şcoală, a împlinit opt ani. „A venit într-o zi şi m-a întrebat: «Mamă, morţii sunt vii, ei mai trăiesc?». Bănuiam la ce se gândea. I-am răspuns că da, morţii trăiesc acolo, la Doamne, Doamne. Şi mami a ei este acolo şi vede tot ce fac ea şi bebe, dar nu are voie să vină la ei, dar mami este vie şi ştie tot. Mi se rupe sufletul. Acum a venit toamna, este frig şi ea nu are ghetuţe să meargă la şcoală, nu are paltonaş. Îmi spune că nu-i este frig, că ia mai multe haine pe ea, numai să ne ajungă banii pentru bebe“, şi lacrimile femeii se înnoadă în barbă. Refuză să se gândească la ziua când ea nu va mai fi.
Să nu moară speranţa
Timpul a trecut şi vremurile s-au schimbat rapid, s-au vitregit. Banii s-au împuţinat, bunica abia dacă mai are ce să le pună pe masă. Tocmai acum, când licărea o rază de speranţă, Mariana Nedelcu se vede nevoită să renunţe la exerciţiile de recuperare ale micuţului. De investigaţii nici nu poate fi vorba, nici nu îndrăzneşte să-şi facă planuri să-l ducă pe copil la o clinică în străinătate. Cu ce bani să-i facă micuţului o reevaluare? 460 de lei cât primeşte ea ca însoţitor, 91 de lei – banii copilului, şi pensia străbunicii, o pensie de CAP, puţin peste 300 de lei, atât strânge, Mariana Nedelcu într-o lună.
Abia sunt bani de supravieţuire, nu de tratament, nu de recuperare, nu de investigaţii noi pentru copil. Nici o şansă. „Fiul meu nici acum nu şi-a revenit, îl aduce lumea din sat de la cimitir, de la mormântul Gabrielei. A rămas fără serviciu, munceşte cu ziua. Acum a plecat de acasă să-şi caute de lucru. Mi-a zis: «Mamă, nu mai suport!»“. Ca să mă duc cu băieţelul la recuperare măcar o dată la câteva luni, am vorbit cu mama. Mai are ea cu o mătuşă un pogon de pământ. Îl vindem, e tot ce ne-a mai rămas. După aia nu ştiu“, rosteşte Mariana Nedelcu cu glasul tremurat.
Pentru primii lui paşi, la vârsta la care alţi copii merg la grădiniţă, Marian Gabriel are nevoie de orteze şi ghetuţe. Bunica speră să le obţină prin Casa de Asigurări de Sănătate, în caz contrar picioarele copilului vor fi mult timp lipsite de vlagă. Ce vină are el că destinul l-a oropsit aşa?
