Pentru ca cizmaria nu mergea singura, i-a alaturat si o blanarie. Degeaba. Afacerea lui Jane scârtâie, iar singura sansa ramâne eliminarea second hand-urilor.
Cosmelia e inghesuita intr-un rând de case de pe o straduta dosnica. Un grilaj la usa – sa n-o sparga hotii – si o firma pictata, cu rugina. Inauntru – patronul, Jane Cuta. Sta lipit de soba si asculta muzica la aparat. N-are clienti, ca de obicei. „Venira mai devreme niste domnisoare sa-si ia cizmele… Eh, o jucarie: le-am pus doua flecuri si le-am intarit tocurile, ca erau din alea subtiri-cui, cum se poarta acum. 60.000. Mai am de facut o lipitura la astia de ocazie – 10.000. Si gata cu câstigul pe ziua de azi. Mai mult munca decât bani“.
Jane râde, deloc suparat. S-a obisnuit cu ghinionul. Si la el, ca la toti tovarasii de breasla, vremurile bune au apus. „Am lucrat 17 ani numai la comanda, in centru, lânga CEC-ul mare. Câstigam bine – doua mii, doua mii trei sute, când salariul de baza era o mie sapte sute. Cizmaria era o meserie buna, multi voiau s-o faca. Dupa revolutie, s-a terminat. S-a inchis acolo unde lucram si am deschis aici, la mine. Primul an – ’94 – a mers bine. Dup-aia din ce in ce mai prost. Dar daca spatiul a fost al meu am zis sa nu renunt. Cu un pol azi, unul mâine, tin si eu familia“.
Speranta cizmarilor – UE!
Pentru ca cizmaria nu a avut succes, Jane a diversificat profilul firmei: a facut-o si blanarie, unde experta este sotia, doamna Cuta. „Nici cu asta nu a mers cine stie ce. Materialul este scump, nu ne permitem sa-l cumparam ca sa ramânem cu haina nevânduta. Ne ocupam mai mult de reparatii: la captuseala, la blana, dupa cum a pastrat-o fiecare. Preturile sunt mici, ca si la cizmarie: 50 – 100.000 de lei“.
In incaperea scunda, marfa e putina. Câteva haine de blana atârnate pe umerase si doar doua rafturi cu incaltaminte. Restul spatiului este ocupat mai mult de flori, masini de cusut si scule.
„Inamicul numarul unu este marfa second, bineinteles. O gramada de fosti colegi au renuntat la afacere din cauza ei. Adevarul este ca e mai comod pentru oricine sa cumpere ceva – chiar daca purtat – la pretul la care ar repara o incaltaminte de care s-a plictisit. Nu-i condamn, desi nu-mi merge bine deloc“, se perpeleste Jane la soba.
De bine, de rau, cizmaria-blanaria de cartier rezista totusi. Cu cheltuieli lunare de gaze, curent, cu 130.000 pe kilogramul de prenadez, cu alte sute pe cuie, cauciuc, vopsea, ata etc., Jane e nelipsit de la birou. Nu pentru multa vreme insa, daca lucrurile nu vor lua alta intorsatura. „Daca nu erau copiii, vindeam de mult si ma duceam la tara, sa stau linistit. Dar pe cel mare il am student, pe ceilalti trebuie sa-i tin la scoala… Mai rezist câtiva ani. Poate cu integrarea o sa se schimbe ceva, poate o sa interzica secondurile. Saracia va mai sta pe la noi destula vreme, asa ca oamenii s-ar putea intoarce iar la cizmari, sa-si repare incaltamintea!“.
