Pragul de iarba si flori

Viata fiecaruia dintre noi e un Munte. Cu suisuri si coborisuri, cu domoale coline – amintiri, cutreierindu-ne somnul, ca intr-o nerostita rugaciune: „Mai naste-ma parinte ideal / Pe o colina dulce din Ardeal!“

Cu creste semete, de-nvatat indrazneala vulturilor si prapastii adinci uneori, peste care doar cerul-inaltul, in nemarginirea fara seaman, mai tese trecatori – semn ca nu e totul pierdut cita vreme izvorul de apa vie ne mai susura-n piept.

Si Muntele acesta trebuie urcat pina in virf, atit cit s-atingem cu degetele cerul. Treapta cu treapta, cioplind cu miinile noastre statui in marmura fiecarui Miine – mai imputinat cu o speranta – pulbere de stele, mai imbogatit cu un vis – ramura cu muguri ce sparg fereastra zorilor, vestind o noua zi.

Astfel, in Marea Trecere, tot urcam si coborim acest Munte, treapta cu treapta, increzatori si plini de speranta, indirjiti si crezindu-ne invingatori cind ne simtim invinsi.

Si tot astfel invatam sa nu ne ratacim in balada si sa trecem biruitori peste stiutele sau nestiutele praguri ale anotimpurilor care ne-au fost ingaduite cind ne-am ivit in lumina.

Despre unul din aceste Praguri as vrea sa va vorbesc eu. Putin si… cu mare iubire.

Nu despre pragul de ploi al copilariei – dulcea pierdere, desi… e-atit de nedreapta uitarea unui descintec: „Pune-mi mama mina ta pe crestet, sa miroase-a ploi si-a busuioc / sa-mi descinte-n pragul usii luna, de uitare si de nenoroc.“ Cind cerul verii e brazdat de curcubeu, ploile copilariei se reintorc in noi, cintind.

Nici despre pragul pe care-l trecem cind ne leaga iubirea la ochi, ca sa ridice valul singelui din noi pina la cintecul privighetorii si ne loveste cu timpla de stele pina cind din trupurile noastre se aprind carari de inceput – de parca lumea ar incepe cu noi. Si Lumea chiar incepe cu fiecare dintre noi!

Vreau sa va vorbesc despre un alt fel de Prag – pe care-l vom trece curind toti cei care vorbim, simtim si iubim romaneste – PRAGUL DE IARBA SI FLORI.

Este pragul pe care-l trece fiecare dintre noi, atit cei de Acasa – unde au inflorit nebuneste castanii de dor, cit si cei plecati in lumea mare sa zideasca Acasa din causul palmelor – biruiti adesea de tristeti, rasarind cu truda bucurii. Un prag pe care-l trecem cu totii, cei care stim sa ne daruim Luminii, zidind din cenusa fiecarei zile biserici pentru inchinare, dind fiecarei clipe putin din nemarginirea unei Treceri nezadarnice.

Invatind vesnicia albastrului de Voronet din Ochii copiilor nostri. Respirind vesnicia din inaltul Coloanei fara Sfirsit, ne umplem de intelepciune asezati la Masa Tacerii, trecem pe sub Poarta Sarutului spre nemurirea unui neam care stie inca sa arate lumii maretia Carpatilor fara stapin. Invatind mereu sa fim Vesnici.

Aici, Acasa – de unde cu totii ar trebui poate sa plecam putin, atit cit sa ne doara risipirea si necuviinta de-a ne uita propria fiinta – vom trece curind PRAGUL DE IARBA SI FLORI al unei mari sarbatori a sufletului – Pastele, Invierea Domnului.

Eu nu cred in departari, ci doar in puterea cuvintului care zideste. Si mai cred ca orice ocean – chiar si cel al uitarii, nepasarii, neiubirii – se poate topi intr-o lacrima de copil.

In urma cu 12 ani, fetita mea Andrada, pe-atunci de 4 ani, m-a intrebat de ce a fost taiat steagul. Acum, la 16 ani, picteaza lacrimi de ingeri – icoane – si stie dureros si nedrept ca printr-o gaura de steag pot intra mai multe decit au iesit.

Desi razbatem cu greu printre intimplarile fara sot ale unui timp neprielnic, nu incetam sa visam, sa speram, sa iubim pina la inaltimea PRAGULUI DE IARBA SI FLORI pe care-l zidim in adincul sufletului nostru.

Invatind mereu sa fim vesnici.

Daruindu-ne Luminii ca unui nesecat izvor de adapat clipa.

Marea Clipa in care vom trece, oriunde ne vom gasi purtati de dor, PRAGUL DE IARBA SI FLORI AL INVIERII.