Alternând în stil de documentar realist viața localnicilor cu dialogurile rafinate ale unei povești de dragoste ce întâmpină complicații, pelicula de debut a regizoarei Agnès Varda se va dovedi în final o pledoarie pentru bucuria de a trăi
Probabil că puține femei-regizor se pot lăuda cu o carieră atât de prolifică și cu atâta influență în lumea cinema-ului precum Agnès Varda (de asemenea scenaristă și fotograf). Cineasta franceză de origine belgiană, reprezentantă a Noului Val al filmului francez din anii ’50, s-a focalizat în special pe filme de tip documentar realist, dar a atins și alte genuri. Autoare, între altele, a unor pelicule precum Cléo de 5 à 7 (1962), Sans toit ni loi (1985), Les glaneurs et la glaneuse (2000), Visage Villages (2017) și a unor scurt-metraje memorabile, între care Les dites cariatides (1984), Agnès Varda a imprimat peliculelor sale o tușă particulară, imimitabilă.
Agnès Varda Foto: Puchku, CC BY-SA 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0, via Wikimedia Commons
Filmul său de debut, La Pointe-Courte, este realizat în același stil realist, cu tentă de documentar, urmărind viața locuitorilor orășelului pescăresc La Pointe-Courte. În paralel cu prezentarea problemelor pe care le aveau micii întreprinzători locali cu autoritățile, pelicula se oprește asupra relației unui cuplu inedit (el fiind localnic, iar ea, pariziancă), aflat în destrămare, dar căutând să fie salvat cu ultimele resurse. Cei doi au dispute, se despart, se reîntâlnesc, dar diferențele de aspirații și mentalitate cântăresc tot mai greu.
Dialogurile dintre cei doi îndrăgostiți au multe subtilități
Dacă viața localnicilor este prezentată în toată simplitatea ei, fără mari pretenții, dialogurile dintre cei doi îndrăgostiți (El – Philippe Noiret, Ea – Silvia Monfort) au multe subtilități. Ei își analizează relația, așa cum a modelat-o timpul, constatând că, pe măsură ce acesta trece, ajung să se privească precum doi străini și să regăsească lucruri care odinioară le erau familiare doar în ochii altora.
Sunt ca două extreme care ajung să nu se (mai) întâlnească, alunecând într-un lung și chinuitor proces de autoanaliză și căutare a sinelui și a sentimentelor pierdute.
”Vorbește mândria ta, nu durerea ta”, îi spune bărbatul iubitei, după ce aceasta îi prezentase un lung șir de motive pentru care nu mai vedea relația lor continuând. ”Dar simt durere”, îi răspunde ea, fără să nege întru totul cele de dinainte. Este doar o mostră din dialogurile celor doi, care devin, în partea a doua, ”piesa de rezistență” a filmului.
Pledoarie pentru bucuria de a trăi
Și totuși… ”Legăturile dintre noi au fost mai puternice decât amândoi”, îi va spune femeia spre final, fermecată de șarmul duelurilor și petrecerilor locului, ca și de cuvintele lui, atât de romantice în esență.
Ea va accepta iubirea lor, ca o recunoaștere a perenității sentimentului, dincolo de imperfecțiunile umane. Așa ne este scris: să ne îndrăgostim, să trăim împreună, să avem descendenți care ne vor duce povestea mai departe atunci când nu vom mai fi.
Pledoarie pentru bucuria de a trăi, dar și privire uneori tristă și melancolică aruncată asupra legilor firii, cărora nu ne putem împotrivi, filmul lui Agnès Varda ne îndeamnă să mergem mai departe, chiar dacă aventura numită existență ne poate contraria sau descuraja prin unele fațete ale ei.
Personajele regizoarei Agnès Varda sunt oameni simpli, cu orizonturi înguste, dar iubind cu pasiune viața, așa cum le fusese dată, și căutând mereu să extragă ce găseau mai bun din traiul zilnic, aparent anost și sărăcăcios.
Camera se oprește pe peisajele rustice sau pe figurile iradiind simplitate amestecată cu tristețe și melancolie, alternând cu o veritabilă ”joie de vivre” a personajelor.
