Comisia Europeană a publicat un raport referitor la piața telecomunicațiilor în UE și la reglementările existente în acest domeniu. Raportul vizează perioada 2012-2013.
Principalele constatări ale raportului sunt următoarele:
– veniturile acestui sector de activitate au scăzut din nou în 2013, însă volumul investițiilor începe să crească;
– serviciile de telefonie tradițională sunt din ce în ce mai puțin utilizate, pe măsură ce serviciile de internet (VoIP) devin tot mai populare;
– traficul de date se află în creștere rapidă;
– costurile apelurilor vocale mobile și ale serviciilor de date sunt mai ridicate în UE decât în SUA, în timp ce serviciile mobile sunt utilizate mai frecvent în SUA, ceea ce a antrenat o creștere a „venitului mediu pe utilizator” în Statele Unite ale Americii.
Numai Danemarca, Germania, Letonia și Malta au îndeplinit obiectivul pentru 2012 care constă în autorizarea benzilor de frecvență specifice; În cele din urmă, 21 de state membre au reușit să atingă obiectivul în 2013, dar întârzierea în alocarea benzii de 800 MHz a încetinit în mod semnificativ introducerea rețelelor mobile 4G în întreaga UE.
Perioada necesară pentru obținerea autorizațiilor de a instala noi rețele pe piață variază de la câteva zile la câțiva ani, în funcție de statul membru al UE în care se construiește rețeaua. În majoritatea cazurilor, autoritățile nu permit încă depunerea cererilor pe cale electronică.
De asemenea, din raport reiese că, în unele state membre, printre care Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Franța, Luxemburg, Malta și Polonia, accesul la o infrastructură pasivă de telecomunicații este fragmentat, complex și greoi.
Există diferențe considerabile între statele membre în ceea ce privește tarifele cu ridicata pentru portabilitatea numerelor, și anume costul perceput unui operator concurent pentru transferul numărului unui abonat.
Majoritatea țărilor europene au instituit programe în materie de bandă largă (cu excepția Greciei, a României și a Ciprului, care sunt pe punctul de a-și finaliza programele lor naționale); modul de finanțare a proiectelor naționale în materie de bandă largă variază considerabil de la o țară la alta (acestea pot fi finanțate, de exemplu, prin intermediul fondurilor publice naționale, sub formă de ajutoare de stat, sau prin intermediul fondurilor structurale ale UE).
