Nu a vrut sa vina la redactie dintr-o jena lesne de inteles intr-o societate imbuibata de prejudecati. Era de-a dreptul speriata la gindul ca ii va arata lumea cu degetul pe ea, pe fratii ei, pe cel mic, la scoala. „Uite-o pe aia din ziar, saraca!“… O ingrozea gindul ca nu va mai putea ridica privirea din pamint, ca toti oamenii din jurul ei ii vor citi, chicotind, stigmatul afisat pe chip. Stigmatul saraciei, al suferintei. S-a hotarit totusi sa vorbeasca. Pentru ca este disperata, pentru ca la 22 de ani a ajuns la capatul puterilor: cu tatal mort doar de trei saptamini, va trebui sa poarte pe umerii sai povara unei familii de cinci persoane. Si o datorie la intretinere de peste 70 de milioane.
Marius Ratulescu are opt ani. Este elev in clasa a doua si poarta hainele pe care le mai primeste de la oamenii de suflet. Isi face temele in fiecare zi si ii place sa manince supa cu galusti si cartofi prajiti. Iosif Ratulescu are 20 de ani. A terminat Grupul Scolar Industrial Constructii de Masini. Nu si-a gasit un loc de munca stabil, asa ca lucreaza cu ziua, ca ajutor de zugrav. Nici angajamentele astea nu sint insa usor de gasit, asa ca in timpul liber – mai liber decit si-ar dori el – ii place sa se uite la televizor, la filmele de actiune.
Paula Ratulescu are 22 de ani. Frumoasa, desteapta, cu un simt estetic aparte, motiv pentru care a urmat Liceul „Constantin Brancusi“, profilul design ambiental. Ar fi vrut sa-si continue studiile, dar Bucurestiul era doar un vis, iar facultatea particulara din Craiova avea taxele prea mari. Asa ca s-a angajat – pina anul trecut – la un atelier de croitorie. Apoi, prin intermediul unei cunostinte, si-a gasit un post de vinzatoare in Mercur. Are un prieten, cu care ii place sa se intilneasca atunci cind isi face timp intre programul de zece ore pe zi, treburile de acasa si pictura. Dana Ratulescu a plecat la tara, la bunica din Melinesti. De cind a terminat scoala si pina acum – are 24 de ani – nu a reusit sa se angajeze. Munceste pe linga bunica-sa, in timp ce gindul i se duce in urma, la scoala, cind participa la olimpiadele de chimie.
Maria Ratulescu este mama celor patru copii si femeia de serviciu a unui bloc din Craiovita Noua. Cistiga un milion de lei pe luna. Petre Ratulescu avea 59 de ani. Pina in ’90, a lucrat la Aeroportul Craiova, ca tehnician. A fost dat afara. Fara nici un venit, a intrat intr-o apatie totala, pierzind orice contact cu ce se petrecea dupa usa apartamentului. A inceput sa bea. A murit acum trei saptamini, la sapte zile dupa ce i-au fost amputate ambele picioare si la zece zile dupa ce s-a declansat boala: arterita.
Familia Ratulescu – acum numarind doar cinci persoane, locuieste intr-un apartament din cartierul Craiovita Noua. Cu toate nenorocirile care s-au abatut asupra lor, cei doi soti nu au reusit niciodata sa il cumpere. Au ramas sa stea cu chirie, pe care, de citiva ani, nu au mai putut-o plati. In prezent, datoria se ridica la opt milioane. Cu cele 71 de milioane, cit datoreaza la intretinere, familia Ratulescu este in situatia de a alege singura cale de rezolvare: sa iasa in strada.
Modestia de a fi sarac
„Acum trei zile a venit administratorul sa ne spuna ca sintem dati in judecata pentru datorie“, s-a hotarit cu greu Paula sa dezvaluie motivul pentru care a cerut ajutor. „Sint bani pe care nu avem cum sa-i stringem din salariul meu de doua milioane si jumatate. Cu ce mai ia si mama, abia reusim sa supravietuim. Au fost zile cind nu am avut ce sa mincam“. S-a oprit pentru citeva clipe. Era un adevarat supliciu sa-si marturiseasca singura vina: saracia.
„Moartea tatei a fost mai mult decit puteam indura. Boala s-a declansat atit de repede, incit nu am mai putut face nimic sa-l salvam. Nici nu ne mai gindeam atunci la celelalte probleme. Ne-am imprumutat de milioane sa dam prin spital, poate mai era o sansa cit de mica. Dar cele zece milioane luate de la prieteni le-am cheltuit pe inmormintare“.
A intors capul sa-si stearga lacrimile pe furis. Daca ar fi fost singura, ar fi hohotit pina ar fi ramas fara suflu. Dar statea in fata unui om strain, pe care nu-l mai vazuse niciodata si caruia trebuia sa-i povesteasca viata. Pentru ca stia ca singura nu se mai putea descurca. Avea nevoie de ajutor.
„Lucrez cite zece ore pe zi, sapte zile pe saptamina. Daca as mai avea timp, mi-as mai gasi un serviciu. Ce pot face mai mult? De cinci ani am probleme de sanatate. Analizele au iesit bine, dar mi se intimpla foarte des sa am ameteli. Mi se inclesteaza miinile si abia ma tin pe picioare. Nici medicii nu au stiut ce sa-mi spuna… Dar rezist, pentru ca familia mea are nevoie de mine. Ce-mi doresc? Nu vreau sa fiu bogata sau sa ma marit, sau mai stiu eu ce. Nici la facultate nu mai visez. Singura prioritate pentru mine este sa platesc datoria la intretinere. Ramin nemincata si muncesc zi si noapte, dar sa stiu ca nu sintem datori. Si ca mama si fratii mei au un acoperis deasupra capului…“
