Mărginită spre nord şi vest de bătrânul fluviu, iar spre sud-est de o întinsă pădure de salcâmi, comuna Devesel se deosebeşte de restul Olteniei de câmpie. Legende multe, neamuri adunate şi împreunate într-o zonă de confluenţe culturale, civilizaţii ascunse sub apele nemiloase şi amintite doar de bătrânii aşezării – toate dau imaginea unui loc binecuvântat.
Comuna Devesel este aşezată pe malul stâng al Dunării, în partea de sud-vest a oraşului Drobeta Turnu Severin, şi este alcătuită din satele Chilia, Bistreţ, Mileni, Securicea, Scăpău, Batoţi, Tismana, Dunărea Mică şi, desigur, Devesel. Prima atestare documentară a localităţii datează din 1723 – când aşezarea a fost însemnată pe o hartă austriacă. Însă, urmele de locuire în zonă sunt mult mai vechi – mai exact, din secolele II – V, când romanii, după cucerirea Daciei, s-au aşezat în nordul Dunării. Pentru apărare şi supraveghere, aceştia au ridicat mai multe cetăţi pe malul fluviului. Una a fost în punctul cunoscut azi sub numele La Cetate, de lângă satul Tismana şi pe care, în anii '70, arheologii l-au cercetat îndeaproape, descoperind aici unelte, obiecte de uz casnic şi nenumărate alte urme ale civilizaţiei romane de acum aproape două mii de ani. Chiar dacă astăzi locul doarme scufundat sub apele Dunării, ştiindu-i povestea doar bătrânii satului, împrejurimile sunt adesea vizitate de turişti. Nu pentru cercetări ştiinţifice, ci pentru că locul este de o privelişte încântătoare: malul abrupt, muşcat de apă, formează un platou de verdeaţă unde, la sfârşit de săptămână, oameni veniţi din diferite judeţe îşi amplasează aici corturile.
Sate născute din istorie
Datorită aşezării între hotare – peste Dunăre, sârbii, iar după Severin, Banatul – istoria şi-a pus amprenta asupra acestei zone. Şi fiecare sat, cu numele şi locuitorii săi, aminteşte de o etapă a acestei istorii. Însăşi denumirea comunei este de origine slavă, de pe vremea în care vecinii românilor treceau hotarul cu mare uşurinţă. „În trecut, când sârbii treceau adesea pe malul nostru, ziceau că vin la «deviat selo», adică la cele nouă sate. Şi, cu mici modificări, aşa i-a rămas numele comunei: Devesel“, povesteşte primarul Dumitru Mogonea.
La fel s-a întâmplat şi cu celelalte sate. Teritoriul a fost împărţit multă vreme între două moşii: a Mănăstirii Crasna şi a Mănăstirii Tismana. Călugăriţele de la cel din urmă locaş se zice că îşi aveau chiliile în împrejurimi. De aici denumirile fireşti date satelor Tismana şi Chilia.
Batoţi este cel mai apropiat sat de Dunăre. Se pare că numele i l-a dat chiar aşezarea sa la imediata trecere a hotarului, unde, ziceau oamenii, „îl bat toţi“ – de unde şi numele de astăzi. În acest sat au fost aduşi moşneni de la munte, de la Baia de Aramă, care au fost împroprietăriţi şi au format o aşezare de oameni paşnici şi molcomi din fire, aplecaţi spre obiceiuri cuminţi precum pescuitul.
Legenda nu se opreşte aici. „Din nenumăratele bătălii duse pe acest mal al Dunării, câţiva au mai şi scăpat… şi au format, desigur, Scăpăul“, ştie cu certitudine un localnic. Deloc feriţi de pericole, deveselenii au căzut pradă şi focului, şi nu o dată, ba chiar de trei ori la rând. Unul dintre satele vechi a ars complet. Reconstruirea lui s-a datorat milei vecinilor – gest care a determinat botezul aşezării proaspăt ridicate: Mileni.
Au rămas doar numele
Străini au venit din toate părţile la Devesel, spune mai departe legenda – şi de peste Dunăre, şi din ţară – şi s-au aciuat care pe unde a găsit. Mai pe româneşte, „s-au atârnat“. Târziu, în anii din urmă ai colectivizării, un sat şi-a schimbat numele din Atârnaţi în Securicea. Străinii pripăşiţi pe aici au rămas însă în amintire: Dunărea Mică mai poartă astăzi şi numele de Strinii de Devesel.
Dintre toate neamurile care au venit la malul stâng al Dunării, cel al sârbilor a fost însă cel mai numeros. Familii întregi s-au stabilit aici, iar altele s-au înrudit trecând fluviul cu barca sau, „cum a fost în '26, când Dunărea a îngheţat toată“, cu săniile trase de cai. O vreme, sârbii au format o comunitate separată de români, cu obiceiuri şi tradiţii proprii. Cu timpul însă, ei au fost absorbiţi de majoritate. Astăzi, doar câteva nume de familie mai amintesc de originea lor slavă. Iar cei care îl poartă acum nu au aflat niciodată de unde exact l-au moştenit. „Bunicul meu mai vorbea, demult, că am fi de neam de sârbi“, zice Ioana Budă din Mileni, învăţătoare, trecută de 40 de ani. „Dar nici el nu ştia să spună cine a venit întâi aici şi când. Cu numele ăsta, Budă, am rămas vreo şapte familii, iar cu Iagăru – alt nume sârbesc – vreo două. Nici unul dintre noi nu ştie însă boabă de sârbă, nu are obiceiuri sârbeşti. Am ajuns toţi români sadea!“, zice Ioana Budă.
