Încep acest articol cu o mărturisire: în vizitele mele la Paris cu diferite misiuni oficiale nu am ajuns niciodată decât la un singur loc ce amintea de cea care a fost şi a rămas pentru totdeauna Edith Piaf (1915-1963). Mă refer la “Place Edith Piaf” unde am văzut statuia marii artiste franceze, inaugurată în anul 2003 la comemorarea a patru decenii de la trecerea ei în lumea nepământeană; îmi amintesc că sculptura creată de artista Lisbeth Delisle avea braţele ridicate către cer, capul înclinat pe spate şi gura larg deschisă – gura era cel mai important semn distinctiv al strălucitei personalităţi.
Viaţa celebrei şansonetiste a început în condiţii grele, părinţii ei fiind o italo-algeriancă de moravuri uşoare şi un acrobat de circ francez; mama o va abandona după naştere, rămânând în grija bunicii după mamă şi apoi a bunicii după tată; la vârsta de 3 ani fetiţa rămâne complet oarbă din cauza unei afecţiuni ce a determinat inflamarea corneei, dar după 4 ani ea se va recupera în mod miraculos; la doar 17 ani Edith rămâne însărcinată în urma unei legături extraconjugale, dar fiica ei va muri peste 2 ani din cauza unei meningite netratate în lipsa fondurilor necesare; trece printr-o perioadă de depresie, rămânând singură şi fiind obligată să frecventeze mediul nefast al vagabonzilor, traficanţilor, proxeneţilor şi mafioţilor de diverse etnii pentru a-şi câştiga existenţa cotidiană precară.
Debutul artistic
După acele umbre ce păreau a nu se mai sfârşi, apare şansa debutului ei artistic: proprietarul unui cabaret de pe “Champs Elysées” o invită să cânte, inventându-i un nume de scenă ce avea să devină un renume celebru: “Edith Piaf/La Môme Piaf” explicat prin statura sa de numai 1,47 metri înălţime; acolo este văzută şi apreciată de Maurice Chevalier care, prin autoritatea sa incontestabilă, reuşeşte să o promoveze în lansarea primului ei disc La foule şi ulterior în angajarea ei la Teatrul “A.B.C.” din Paris.
După mai multe aventuri amoroase, Edith Piaf trăieşte în anul 1946 o frumoasă poveste de dragoste cu tânărul cântăreţ Yves Montand. Peste 2 ani urmează momente de autentică glorie artistică în timp ce se afla la New York împreună cu trupa “Les compagnons de la chanson”. Acolo o cunoaşte pe Marlene Dietrich şi pe un boxer care va deveni marea ei dragoste, numindu-l “le meilleur amant du monde” (din nefericire, acesta a murit în avionul prăbuşit în zona Insulelor Azore). Succesele sale muzicale au fost umbrite în anii care au urmat de anumite evenimente tragice: crize de depresie; dependenţa de somnifere, stupefiante şi băuturi alcoolice; un grav accident de automobil în 1958; bronho-pneumonie în 1962 ş.a.
Finalul vieții
La 10 octombrie 1963 Edith Piaf îşi încheia definitiv şi ireversibil contractul cu viaţa. Deşi Papa Paul al VI-lea a refuzat o ceremonie catolică de înhumare din cauza stilului ei de viaţă, celebra artistă a fost înmormântată la Cimitirul “Père Lachaise” din Paris în prezenţa a peste 40.000 de persoane. Peste 160.000 de oameni i-au adus un ultim omagiu pe străzile Parisului.
Rămânea, însă, în urma sa celebra triadă muzicală: Non, je ne regrette rien; La vie en rose; Milord. Acesteia i s-au adăugat cântecele nemuritoare: Sous le ciel de Paris; Hymne á l’amour; La foule; Mon Dieu; Les trois cloches; L’accordéoniste; Johnny, tu n’es pas un ange; Les amants de Venice; Bravo pour le clown; Plus bleu que tes yeux; Les amants d’un jour; Avec ce soleil; La goulante du pauvre Jean; Mon manège á moi; Tu es partout; Le “ça ira”; A quois ça sert l’amour; Autumn leaves; L’homme à la moto; C’est à Hambourg; Heureuse; Je sais comment; C’est l’amour etc.
Cugetări ale minunatei artiste
Edith Piaf a lăsat posterităţii nu doar cântece, ci şi cugetări exprimate direct, fără menajamente. Iată câteva dintre acestea: “Un cântec lipsit de melodia lui poate rămâne un frumos poem.”; “Îmi este groază de tirania orelor.”; “Atunci când flacăra iubirii se stinge, ori o aprinzi din nou, ori o laşi baltă. Iubirea nu se păstrează la gheaţă!”; “Cred că plata dragostei sunt lacrimile amare.”; “Învaţă din greşeli, corectează-ţi defectele şi vei străluci ca o stea.”; “Cântecul este un mod de evadare. Este o altă lume. Când cânt, nu mă mai simt pe pământ.”; “Există tăceri care spun mult, tot aşa cum există cuvinte care spun vorbe goale.”; “Ce am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a oferit. Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.”.
Am citit în vara trecută o carte a lui Jean Dominique Brière, tradusă în limba română: Edith Piaf. Fără iubire suntem nimic. Voi relua în finalul articolului meu doar câteva pasaje din capitolul introductiv, intitulat După cincizeci de ani, care mi s-au părut a fi nu doar interesante, dar şi foarte emoţionante
Pasaje din „Edith Piaf. Fără iubire suntem nimic“
*“După cincizeci de ani de la moartea sa şi la un secol de la naştere, ce mai rămâne din Piaf? Un repertoriu şi o legendă. O voce şi nişte imagini. Contrar altor mari vedete ale timpului ca Tino Rossi sau André Claveau, azi căzuţi în uitare, Edith Piaf rămâne vie atât în Franţa, cât şi în străinătate (peste 12 milioane de referinţe pe Google), mai ales în Statele Unite. Piaf începuse să se îngrijească de posteritatea sa încă din timpul vieţii, fără să fie totdeauna conştientă de asta. Mai întâi străbătând lumea întreagă (mai puţin Asia) pentru a se face cunoscută.
Astfel a lipsit uneori din Franţa câte un an şi jumătate, cu ocazia unor turnee internaţionale, îndeosebi pe continentul american. Şi-a plimbat ani de-a rândul silueta plăpândă, rochia scurtă neagră, gesturile de tragediană pe scenele teatrelor şi cabaretelor din Stockholm, Atena, New York, Hollywood, Montréal, Mexico şi Buenos Aires. Nu încape nicio îndoială că oboseala acumulată în aceste călătorii neîntrerupte a contribuit la moartea ei prematură.”
A străbătut lumea
*“Pe lângă faptul că şi-a purtat cântecele (uneori traduse în engleză) şi trupul prin lume, ea şi-a cizelat şi viaţa – copilăria, iubirile, doliul, chiar dacă şi-a luat unele libertăţi în ceea ce priveşte sinceritatea faptelor, spre a face din ele o poveste romanescă, fiind încă şi azi obiect de imaginaţie şi fantazare (plăsmuire a fantasmelor – n.n.). Cât priveşte viaţa personală, Piaf a avut şi geniul de a o pune în scenă într-o manieră melodramatică în cântecele sale, spre a le da o dimensiune universală.”.
*“Rareori găsim în domeniul artistic o asemenea potrivire între viaţă şi operă, poate şi mai puţin în cântec, această «artă minoră», cum zicea Serge Gainsbourg. «Doamna Edith Piaf este inimitabilă, considera prietenul ei, Jean Cocteau. Nu a mai fost vreo Edith Piaf şi nici nu va mai fi vreodată.». Cu această declaraţie tranşantă, care nu admite replică, scriitorul se arăta a fi un vizionar. La fel ca Billie Holiday, cu care este adeseori comparată, Piaf nu va avea nicicând vreun echivalent şi adevăraţi urmaşi, lăsând, totuşi, o urmă adâncă în cântecul francez şi chiar mondial.”.
Piaf a întreţinut o legătură cu Statele Unite
*“Piaf a întreţinut o legătură cu Statele Unite, străbătând ţara în lung şi în lat ani de-a rândul, lăsând o amintire nepieritoare, reaprinsă de succesul filmului La Môme în 2007. Totuşi, nu sunt mulţi artişti americani care i-au preluat cântecele. Trebuie să îl cităm, însă, pe Louis Armstrong care a preluat La vie en rose în 1950, pe când trăia Piaf şi cel mai recent Iggy Pop cu aceeaşi melodie (albumul Après scos în 2012), ca şi cum un jazzman şi un rocker pot cădea de acord atunci când este vorba de Piaf. Nu trebuie să îi uităm nici pe Grace Jones şi chiar pe Lady Gaga care, la concertul de pe «Stade de France» din septembrie 2012, a fredonat câteva versuri din Padam padam.”.
*“Dincolo de sfera discului, dacă repertoriul lui Piaf este punctual reluat pe scenă de numeroşi cântăreţi, el constituie, de asemenea, pentru unii subiect pentru realizarea unor spectacole în sine. Îndepărtându-se de-a lungul anilor de stilul de concerte în care se reiau succesele din La Môme, unii artişti, pornind de prin anii ’90, au început să monteze spectacole-concept constând fie în transformarea mai mult sau mai puţin a operei sale, fie integrând în acestea elemente din biografia cântăreţei.”.
Edith Piaf – un nume şi un prenume scurte, dar care conţin, în luminile şi umbrele lor, numeroase episoade (unele romantice, altele dramatice) despre ceea ce a însemnat şi a rămas în istoria muzicii franceze La vie en rose…
