A venit la Craiova acum o saptamâna sa-si povesteasca experientele. Fugit de acasa de la o vârsta frageda, ajuns copil al strazii, ani de zile Petrica a trait furând din buzunare. A fost dependent de droguri timp de 12 ani, inchis de trei ori pentru infractiunea de furt calificat. Ajuns in pragul sinuciderii, barbatul si-a gasit linistea acum sase ani, intr-un mod miraculos. „Dumnezeu m-a scapat de droguri“, dezvaluie el acum minunea care l-a vindecat intr-un moment crucial al vietii.
Petrica B. are 31 de ani. S-a nascut in Moldova Noua, intr-o familie dezorganizata, spune el.
„Unul venea, altul pleca, asa cum le placea. Nu eram o familie adevarata, nu exista pic de educatie, de nici un fel, nici crestina, spirituala, nici sexuala. Nimic!“. Parintii au jucat un rol important in incurajarea acestor relatii: tatal, stâlpul familiei, lucra in mina. Nu avea timp de familie, decât atunci când trebuia sa-si impuna punctul de vedere. Atunci apela la pumni sau la alte metode „educative“. Mama, o fire blajina si lipsita de autoritate, era nevoita sa asiste neputincioasa la toate scandalurile. „Din cauza batailor si a situatiei de nesuportat am plecat de acasa. Aveam 13 ani “, a povestit Petrica inceputul aventurilor sale. „La Timisoara am inceput o viata de strada. Mâncam ce furam si trageam aurolac“.
’89 – revolutia drogatilor
La opt lei, cât era „licoarea“ la vremea aceea, Petrica isi putea permite macar o sticluta pe zi. O lua lesne, de la magazinul de chimicale. Se ascundea in canal si inhala. Uita de foame, de frig, de probleme. Era bine. Sub efectul euforic al aurolacului a asistat la carnagiul din decembrie ’89. A urmarit, cu ochii injectati, gloantele suierând pe strazi, printre sutele de oameni care scandau lozinci anticomuniste. Lânga el, zeci de copii ai strazii, la fel de drogati ca si el, urlau in ton cu multimea „Jos Ceausescu!“. S-au trezit cu totii, doua zile mai târziu, in fata Comitetului Central din Bucuresti. Cereau libertate si democratie, cu o mâna strângând punga cu drog, iar cu alta golind buzunarele revolutionarilor.
La scurta vreme dupa consumarea evenimentelor din ’89, Petrica a intrat in lumea hotilor profesionisti. Nu cunostea pe nimeni, nici prea mare experienta in a se descurca singur in Capitala nu avea. S-a vazut deci fortat sa iasa la produs pentru mafia bucuresteana.
„M-a racolat o banda de spargatori de masini“, a continuat povestea Petrica. «Vrei sa dormi aici?», m-au intrebat. «Uite geanta aia». «Ce trebuie sa fac?», am zis. «Ti-arat eu o data, dupa aia faci tu». Am inceput sa fur lucruri marunte din masini, buzunare, genti. Am vazut ca pot sa-mi cumpar usor o haina, ca pot sa traiesc bine fara sa muncesc. Doar sa fur. Seful – Profesorul ii spuneau – era expert, nume cunoscut in Bucuresti, fusese condamnat de mai multe ori. Eram o gasca de patru oameni: unii schimbau valuta, altii vindeau la suprapret bilete de cinema. Ii duceam lui banii, el ne asigura patul, mâncarea si hainele. Ne mai lasa câte ceva de buzunar, dar nu mult“.
„Furam tot ce pica“
Dupa o vreme, Petrica nu s-a mai multumit cu maruntisul lasat de Profesor. Dozele de aurolac crescusera, plamânii cereau si ei mai multe pachete de tigari. A inceput sa ascunda din bani. Pedeapsa a fost pe masura.
„M-a prins. Mi-a sucit mâna dreapta. O saptamâna nu am fost bun de nimic“.
Petrica a scapat de gasca de tâlhari abia dupa un an. In ’91 a hotarât ca trebuie sa duca o viata cinstita: fara hotii, fara aurolac. La scoala renuntase de mult. Facuse doar sapte clase si nu vedea nici o posibilitate sa le continue. S-a intors in Timisoara si s-a angajat cioban la o turma de oi din imprejurimi.
„Dupa un an mi-am luat salariul: 20.000 de lei. M-am intors cu banii in Timisoara, sperând sa pot face ceva cu ei. Dar nu a fost sa fie asa…“
Strazile Timisoarei nu l-au primit prea bine: batut, cu banii furati, Petrica s-a vazut din nou in situatia de a cauta o sursa de supravietuitre. A apelat la vechile obiceiuri. Desi neplacut la inceput, golanul de 17 ani si-a intrat repede in mâna, de data aceasta pe cont propriu. Avea deja experienta.
„Furam tot ce pica. Noaptea cheltuiam tot – ajunsesem sa traiesc pe picior mare. Lumea interlopa incepea sa afle cine sunt. Imi ziceau Mânuta. Fumam tigari scumpe, beam bauturi fine, mergeam in cluburi de noapte, cheltuiam tot ce câstigam intr-o zi de «munca». Dimineata scurmam in cos dupa vreun chistoc. Dar nu-mi pasa. Aveam de unde sa pun la loc“.
O mie de marci, doua, cinci – erau sume care veneau si dispareau in câteva clipe. Satisfactiile erau efemere: femei ieftine, haine scumpe, respectul „prietenilor“ dupa ce achita nota de plata. Setea de a fi fericit l-a facut pe Petrica sa caute alinarea in alcool. Se indrepta, cu pasi siguri, spre capatul drumului.
In pragul sinuciderii
„In ’95 am cazut prima data la inchisoare. Eram in Caras-Severin, furam“.
Nu avea antecedente, asa ca a primit o condamnare de numai un an. Pentru comportament bun, a executat numai sase luni in Penitenciarul Popa Sapca din Timisoara. La eliberare a realizat ca nimic nu se schimbase. Dimpotriva.
„Am iesit mai rau decât intrasem. Invatasem sa ma bat, sa lupt la propriu pentru a trai, sa vorbesc vulgar, sa-mi impun prin violenta stilul meu de viata. In acelasi timp, nu puteam scapa de greata care incet, incet imi invada fiinta: stiam ca n-am platit suficient. Ma simteam vinovat pentru toate faptele comise, nu gaseam nici o cale prin care sa compensez ce-am facut. Ca sa uit, am inceput iar sa beau. Vedeam ca toti ma indrumau spre ceva care nu-mi aducea salvarea, care ma distrugea. Devenisem depresiv. Atunci mi-am taiat pentru prima data venele“.
Urmatoarea condamnare – din 1996 – a fost de doi ani. Abandonat, uitat de toata lumea, cu o familie de care abia isi mai aducea aminte, Petrica traia un adevarat cosmar. Starile depresive s-au accentuat, aducându-l in pragul nebuniei. S-a eliberat.
Zilele si noptile au intrat intr-un ritm ametitor. Dintr-o betie in alta, incerca sa se consoleze. Sa uite, pur si simplu. Alcoolul, consumat in cantitati din ce in ce mai mari, nu-si mai facea efectul. Avea nevoie de un leac sigur.
Heroina – fericirea insasi
„Mi-a spus ca se arde in lingurita, se baga in seringa si se injecteaza in vena“. Prima doza a fost gratis. I-a dat-o un binevoitor, intâlnit la un chef in Lugoj, acolo unde Petrica mergea adesea sa petreaca. Simptomele l-au speriat la inceput.
„Mi-a fost rau, greata, am inceput sa tremur, am vomitat. Mi-a spus ca-mi revin numai daca mai iau o doza. Pe bani. Am luat-o. Simteam ca mintea imi e legata pur si simplu de ceva, ca nu mai aveam aceeasi luciditate. Când mi-am revenit, «amicul» mi-a spus secretul: era heroina, cel mai bun medicament, fericirea insasi!“
Calea pâna la dependenta a fost scurta. Si-a procurat ustensilele necesare: seringa, lingurita, garoul. Se imprietenise cu dealerii din Lugoj, acolo unde traficul de droguri era in plina ascensiune. 150.000 de lei doza nu era mult pentru un hot experimentat. Medicamentul miraculos era procurat zilnic, ars, injectat. Si intretinut cu alcool. In câteva luni, barbatul a ajuns de nerecunoscut.
„In ’98 aveam 45 de kilograme. Nu mai mâncam, nu mai dormeam. Stateam in birt cu sticla de bere in fata, sa creada lumea ca de la alcool am ochii rosii. Când simteam ca imi revin, intretineam starea de halucinatie cu tarii – coniac, votca. Traiam incontinuu o stare de delir: visam ca sunt bogat, ca pot sa ma bat cu oricine, ca pot sa am orice. Acum furam pentru droguri“.
Un an mai târziu, Petrica a avut a doua tentativa de sinucidere: aflat sub efectul drogului, s-a urcat pe o cladire din Timisoara. „Imi spuneam: esti distrus, nu folosesti nimanui, esti o epava, singura ta sansa este sa te omori!“ Putin a lipsit sa nu se arunce de acolo. Ceva insa, pentru care atunci nu a gasit nici o explicatie, l-a oprit.
Nici TBC-ul nu l-a oprit
Cam in aceeasi perioada, un eveniment a facut ca viata barbatului sa sufere o oarecare schimbare. A cunoscut-o pe Cristina, prima femeie care a incercat cu adevarat sa-l ajute pe Petrica.
„M-am indragostit de ea. Ne-am mutat impreuna. Heroina nu mai consumam, pentru ca mi-era teama c-o pierd daca afla. Imi interzisesem sa consum. Incercam sa par ceea ce nu eram: un dependent. Fara droguri nu puteam trai. Asa ca inghiteam ceva ce nu mirosea: diazepam, fenobarbital, copirin si tot felul de medicamente cu efect halucinogen. Dupa o vreme nu mi-au mai ajuns: am recurs din nou la punga de aurolac, dragostea din tinerete. Continuam sa fur, altfel nu stiam cum sa câstig bani“.
Tutunul devenise inca un substitut al heroinei: patru pachete de tigari, arse pâna la filtru. Efectul nu era acelasi. Iar urmarile nu au intârziat sa apara: „M-am imbolnavit cumplit. Dupa una dintre crize, când am vomitat efectiv bucati de plamân, am fost dus de urgenta la spital: aveam TBC“.
Nici boala nu a fost suficient de convingatoare pentru delirul lui Petre: internat in spital, continua sa consume drogurile pentru care traia. Avea tigarile sub perna, sticla in soba de teracota si perfuziile la mâini.
A urmat a treia condamnare. „Am fugit din spital. Nici eu nu stiu cum am reusit in starea in care eram. Ajuns in Caransebes, am dat lovitura la buzunare – aveam nevoie de bani. M-au prins imediat“. Sub escorta, Petre a fost transportat inapoi la spital, unde diagnosticul a fost in favoarea lui: i-au dat drumul, starea sanatatii cerând judecarea lui in libertate. Condamnarea a fost de trei ani pentru furt calificat. Petrica insa s-a ascuns de oamenii legii. A fost dat in urmarire. Nici un cunoscut de-ai lui nu a scapat neverificat: parintii, Cristina, hotii si drogatii cu care infractorul isi petrecuse ultimii ani.
Salvarea a venit din „mâna“ unui detinut
„Pe 9 august 2000 m-am predat singur la sectia de politie din Lugoj. Le-am spus ca vreau sa-mi ispasesc pedeapsa. M-a cautat mama. Intre timp se despartise de tata, se recasatorise si isi gasise linistea in sânul bisericii. Mi-a zis: «Preda-te, fa-ti pedeapsa si eu o sa fiu alaturi de tine. Pentru ca Iisus mi-a promis ca a murit si pentru tine si vei fi salvat!»“. Cristina a avut si ea rolul ei: era insarcinata. Un motiv important pentru Petre sa se predea. „M-au inchis. Ajunsesem din invingator invins. Eram sigur ca alta sansa nu mai am: acolo, in puscarie, urma sa ma spânzur. Eram linistit ca avea cine sa ma inmormânteze. Facusem totul: doar copilul nu mi-l tinusem in brate. Si stiam ca nici nu voi avea parte de asa ceva“.
Barbatul simtea ca sfârsitul este aproape. Asa cum credea atunci, nu putea fi vorba decât de moarte. A fost insa altceva. Tot o moarte, a pacatosului din el. Mâna „criminala“ a fost un coleg de celula. „Mi-a dat o Biblie, rula tigari din foile ei. Mi-a spus: «Fa ceva bun cu ea, eu oricum o stric». Am pus-o sub perna, fara s-o deschid. Ma gândeam s-o transform in agenda, in care sa-mi trec toate spargerile, trecute si viitoare“.
Pe 24 noiembrie 2000, ce simtea puscariasul ca trebuie sa se intâmple a avut loc. Drogatul, hotul, alcoolicul, tatal iresponsabil, fiul nerecunoscator, drojdia societatii au murit.
Viata de dupa moarte
„Era spre dimineata. Am bagat mâna sub perna sa-mi iau o tigara. Am scos Biblia. Am avut un soc: mi-am dat seama abia atunci ce aveam in mâna. Si cine eram, cât pacatuisem, cât rau imi facusem mie si celorlalti. Am plâns, prima data in viata mea. M-am dus la fereastra. Si am spus cea mai frumoasa rugaciune: «Doamne, schimba-ma! Acasa mama plânge, iar prietena mea asteapta un copil. Ajuta-ma!»“
Si minunea s-a intâmplat. Viziunea din noaptea aceea i-a schimbat destinul. „L-am vazut pe Iisus in haina stralucitoare. A venit la mine, mi-a pus mâna pe frunte: «Eu sunt viu in vecii vecilor», mi-a zis. «Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, caci M-a uns sa aduc vesti bune celor nenorociti. Nu te teme, caci Eu te-am ales!»“ Cu mâinile strecurate printre gratiile ferestrei, Petre a primit iertarea si binecuvântarea. A fost mântuit.
Din dimineata urmatoare, infractorul a devenit predicator. A renuntat la drog, alcool, tutun. In doua luni a fost numit dirijor al corului din penitenciar, trimis in bisericile din Timisioara sa-si povesteasca experienta. Eliberat din 2002, isi urmeaza misiunea la care nici nu a visat pâna atunci: merge in penitenciare saptamânal, sta de vorba cu infractorii, cu hotii care odata ii erau tovarasi. In fiecare joi, la ora 16.00, se intâlneste intr-un parc cu copiii strazii din Timisoara. Ii spala, ii tunde, le vorbeste si ii asculta. De doua luni s-a casatorit. Nu cu mama copilului sau. Dar pe Amalia Lorena, fetita lui de patru ani, o viziteaza de câte ori are ocazia. „Sper sa ma ajute Dumnezeu sa-i duc o bicicleta de Mos Nicolae“, se roaga Petre la acelasi Dumnezeu care l-a salvat de la moarte.
Avem si noi drogatii nostri…
Nu exista o statistica a consumatorilor de droguri din Craiova. Desi rapoartele politiei cu privire la cantitatile de astfel de substante confiscate atesta faptul ca fenomenul nu le este deloc strain craiovenilor, nici un spital ori vreo sectie de politie nu pot sa spuna cu exactitate care sunt consumatorii si mai ales de unde isi procura marfa. Mai mult decât atât, desi in toate orasele mari din tara s-au infiintat asociatii care sa previna si chiar sa „vindece“ aceasta boala extrem de periculoasa – consumul de droguri – in Craiova nu exista nici o institutie specializata in acest sens.
