Românii de astăzi sunt leneşi, oportunişti, lucrează doar pentru bani şi chiulesc ori de câte ori au ocazia. Acesta e un punct de vedere. Ba nu, românii sunt harnici, parolişti şi interesaţi să facă treabă cât mai bună. O altă opinie. Care să fie adevărul? Indiferent la care dintre aceste două extreme se poziţionează, parcă e ceva specific în cazul românilor: au o nesfârşită rezervă de umor în atitudinea faţă de muncă.
În prima fază, am zis că merită să îl comemorăm pe Stahanov. Da, pe minerul sovietic Alexei Grigorievici Stahanov, cel care acum exact 75 de ani depăşea planul de muncă de şapte ori, extrăgând 102 tone de cărbune din mina Tentralnaia Irmino, faţă de norma obişnuită, de 14 tone/schimb.
Ulterior, propaganda comunistă a inventat un substantiv, „stahanovist“-ul, care a ajuns să desemneze pe toţi acei eroi ai întrecerii socialiste care îşi depăşeau limitele în numele bunăstării întregului popor. În 1951, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român (viitor PCR) avea să elaboreze o hotărâre cu privire la stahanovişti şi fruntaşii în producţie şi stimularea lor morală şi materială.
Numai că modelul stahanovist nu prea avea să prindă în România, fie şi pentru că noi, popor latin, avem parcă alt mod de a ne raporta la muncă. Pentru mulţi ani, la nivelul mentalităţii comune avea să predomine o atitudine cel puţin duplicitară, rezumată în expresia „noi ne facem că muncim, ei (reprezentanţii regimului comunist – n.e.) se fac că ne plătesc“. În timpul comunismului la nivel oficial, munca era o valoare de bază, eroii muncii socialiste erau glorificaţi, în permanenţă se raportau depăşiri de plan, însă în realitate lucrurile stăteau puţin altfel: lipsa concurenţei, a competitivităţii, o cvasiuniformitate a salariilor, rezultate adesea mediocre.
Antropologul Bogdan Iancu are o perspectivă ceva mai complexă asupra realităţii acelor vremuri. „Aş zice că în spatele zicalei amintite mai sus era totuşi mult mai multă muncă decât ne imaginăm azi, când acea epocă se developează în caricaturi sumbre, pentru că, deşi încercau să scape constrângerilor planului şi altor forme de control ale statului, acesta încerca la rândul lui să recupereze timpul «pierdut» la locul de muncă prin muncă patriotică sau prin orele suplimentare neplătite atunci când întreprinderile trebuia să realizeze sau depăşească planuri absurde“.
Mitul lui Dorel
S-a schimbat ceva după 1989 în ceea ce priveşte atitudinea faţă de muncă a românilor? Este o întrebare la care specialiştii nu au un răspuns tranşant, fie şi pentru faptul că studiile serioase cam lipsesc.
„E greu să răspunzi punând laolaltă zidarii, angajaţii din corporaţii, lucrătorii din imobiliare, profesorii, funcţionarii publici. Sunt tentat să spun, pe baza experienţei de câţiva ani de cercetare, că în sectorul privat, din cauza constrângerilor manageriale mult mai bine puse la punct, angajaţii tind să muncească mai implicat şi uneori să exagereze impresia că muncesc (asta neînsemnând că muncesc puţin!), timp în care în sectorul public diferiţi factori, printre care salariile mici şi imposibilitatea de a accede în ierarhie, au contribuit la un fel de încremenire într-o dezolantă nonimplicare. Asta dacă e să vorbim despre atitudinea legată de muncă şi nu de rezultatele ei“, spune Bogdan Iancu.
Cert e însă un lucru: rămâne încă de actualitate modelul lui Dorel, muncitorul dezlânat şi păgubos din reclama la o băutură alcoolică, înconjurat de colegi care nu ştiu altceva decât să ia peste picior tocmai cultura muncii şi regulile ei.
Poate merită remarcat că, în timp ce despre multe popoare există stereotipuri pozitive în atitudinea faţă de muncă (astfel, germanii sunt ordonaţi şi precişi, chinezii dau dovadă de perseverenţă şi hărnicie, iar americanii – de iniţiative şi spirit antreprenorial), românii preferă să se amuze când e vorba de valorile muncii.
De fapt, consideră sociologul Vasile Dâncu, deşi muncesc mult, reacţiile şi percepţiile românilor faţă de muncă sunt încă specifice unei societăţi în care „cultura muncii e într-o fază primitiv dezvoltată“. Dâncu citează un studiu din care reiese că în aproape o treime din locurile de muncă din România activitatea nu este normată în nici un fel, iar procente zdrobitoare dovedesc că oamenii sunt totuşi mulţumiţi de program (în proporţie de 85%).
Deşi consideră că locul de muncă este solicitant, doar 15% dintre români caută alt job. Pe de altă parte, deşi mulţi văd că legislaţia muncii nu protejează angajatul sau că aceasta nu se respectă, românii nu vor nici o schimbare, puţini s-ar revolta sau ar căuta o ameliorare a situaţiei.
Mitul lui Berilă
În aceste condiţii, nu prea e surprinzător că ori nu se prea munceşte în România, ori se munceşte mult, dar prost. Da, românii sunt campioni europeni la numărul de ore lucrate pe săptămână şi, în plus, au şi cele mai puţine zile de concediu pe an. Potrivit unei analize Eurofound, citată de incont.ro, românii au muncit, anul trecut, cel mai mult dintre europeni, în ultimul trimestru al anului depăşind chiar şi numărul legal de ore de muncă săptămânal. Iar când vine vorba de concediu, ne regăsim printre puţinele ţări în care se acordă doar 20 de zile libere pe an.
Spuneam mai sus că românii au o nesfârşită atitudine de umor faţă de muncă. Dacă Dorel este un model liber asumat de mulţi, mai ales de cei care ar vrea să nu mai muncească niciodată dacă se întâmplă să câştige la Loto, există – la cealaltă extremă – un alt personaj des invocat.
„Muncesc ca Berilă pe bani puţini“; „bag work că Berilă şi nimic“, „dacă bagi ca Berilă suplimentare şi noaptea şi alte alea, te ridici cu banii“. Probabil că aţi auzit în jurul vostru oameni care îl invocau pe acest necunoscut Berilă, încercând să explice cum au muncit până au căzut laţi, însă cu rezultate deloc grozave.
Dar cine e misteriosul Berilă? Cercetătoarea Rodica Zafiu oferă aici o explicaţie completă, arătând că în anii ‘30 a existat un criminal în serie, numit Andrei Berilă, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă, iar acest lucru a devenit în limbajul comun o expresie a unei evaluări hiperbolice.
Aşa a luat naştere, cel mai probabil, expresia „a face închisoare cât Berilă“, care ulterior s-a extins şi în alte domenii ale vieţii sociale, inclusiv în atitudinea faţă de muncă. Interesant e faptul că, în acelaşi timp, contextele în care se face referire la Berilă au întotdeauna un sens depreciativ. „S-a ajuns astfel încât cel care bea, mănâncă şi mai ales munceşte prea mult e un personaj ridicol, «ca Berilă» devenind echivalentul expresiilor «ca un prost» sau «ca un bou»“, spune Rodica Zafiu.
În loc de concluzii
Ţară a paradoxurilor, în general, România rămâne o ţară în care coexistă destul de bine cele două personaje invocate până acum, Dorel şi Berilă. Cum este însă posibil acest lucru?
„Cred că în zilele noastre atitudinea faţă de muncă se configurează haotic în funcţie de contexte mai mult sau mai puţin fericite. Cred totuşi că joburile care presupun muncă grea sunt mult prea prost plătite prin comparaţie cu cele din zona serviciilor, asta dacă ne uităm la acelaşi raport în ţările Europei Occidentale“, spune antropologul Bogdan Iancu.
Acesta consideră că simultana existenţă a lumilor lui Dorel şi Berilă are de a face întâi de toate cu contextul social dezlânat în care trăim. „Explicaţia nu ţine de un motiv misterios: e vorba de aspecte motivaţionale şi aici nu mă refer numai la cuantumul salarial, ci şi la condiţiile de lucru, posibilitatea de a accede în ierarhie etc. În condiţiile în care avem un stat nereformat pe verticală şi o realitate a mediului privat, complet din alt film, putem asista la coexistenţa celor două lumi“.
Se vor înregistra schimbări în atitudinea faţă de muncă a românilor? E greu de spus. Cercetătorii acestui fenomen spun că o parte a modificărilor care se văd sunt date de apariţia firmelor străine şi a culturii organizaţionale diferite pe care acestea au adus-o.
Însă, Bogdan Iancu crede că această cultură „a tins de cele mai multe ori să se adapteze peisajului autohton decât să producă un dialog între experienţe diferite de muncă“. „În mediul corporate a apărut un fenomen interesant, cel al vrăjitoriei pe bază de teambuilding, coaching, gadgeturi aparent gratuite, care i-au domesticit pe mulţi dintre angajaţi, dispuşi de-acum să muncească şi în timpul liber. Faptul că magazinele de mobilă vând mai multe birouri pentru acasă (au devenit aproape indispensabile!) decât corpuri de bibliotecă dă un semn despre faptul că jobul se mută din ce în ce înspre mediul domestic“.
de Matei CRISTIAN, Hotnews.ro
