Luptătorii din munţi.
Toma Arnăuţoiu
de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Editura Vremea, 2009
Între anii 1948-1959, în sudul Munţilor Făgăraş, Iezer şi Leaota s-a constituit ceea ce în analele şi arhivele secrete comuniste a fost numit „Grupul de la Nucşoara“. Acest grup armat, condus de fostul locotenent Toma Arnăuţoiu, ajutat de fratele său, Petre, în colaborare cu fostul colonel Gheorghe Arsenescu, a fost în principal constituit dintr-un nucleu de 16 oameni care, la ocuparea ţării de către Armata Roşie, a îmbrăţişat ideea rezistenţei în munţi până la ceea ce ei sperau (destul de naiv, după cum ne puteam da seama azi) a fi „venirea“ Aliaţilor. Cum Aliaţii nu au venit decât după 1989, le-a fost relativ uşor Securităţii şi Miliţiei populare să-i hăituiască pe cei care au opus o rezistenţă dârză în numele idealurilor de independenţă şi libertate, în condiţiile în care ţara cădea într-un haos planificat de Kremlin. Tocmai în urma pauperizării premeditate a ţărănimii şi a planului sovietic de îngenunchere totală a ţării s-a constituit gruparea Arnăuţoiu-Arsenescu, cei doi fiind ofiţeri deblocaţi ai Armatei Române. Ambii erau de loc din zona Muscelului, primul fiind din faimoasa azi, pe drept, comună Nucşoara, fostul raion Curtea de Argeş, de unde ne-a rămas alt exemplu de atitudine extraordinară în faţa răului: Elisabeta Rizea. Cei doi fraţi au reuşit, ajutaţi de oameni care le-au stat aproape şi i-au sprijinit cu fapta timp de 11 ani, să dovedească o rezistenţă extraordinară în istoria opoziţiei anticomuniste în Estul Europei. România, prin exemplul acestui grup la care se raliaseră ciobani, tineri, femei, ţărani, dar şi oameni înstăriţi din zonă (aşa-zişii chiaburi), este o ţară unică în istoria rezistenţei anticomumiste şi acest lucru trebuie spus apăsat în contextul în care se ironizează, adesea premeditat, „mămăliga care nu explodează“. Grupul Arnăuţoiu-Arsenescu a fost cunoscut în epocă sub denumirea de „Haiducii Muscelului“, legendar prin isprăvile sale care au pus pe jar statul comunist al lui Ghiţă Dej. Această a doua ediţie a cărţii semnate de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu este îmbunătăţită prin aducerea la lumină a noi documente din arhiva CNSAS, dar şi a SRI (care nu a dorit să pună la dispoziţie chiar toate documentele pe care le deţine, după cum ne avertizează Nicolae Henegariu în prefaţa cărţii), prin care se poate vedea mai limpede modul în care a operat Securitatea scotocirea şi încercuirea zonei unde activau rezistenţii celui mai longeviv grup de acest gen din Estul ocupat al Europei. Alături de fraţii Arnăuţoiu, una dintre figurile legendare ale grupului a fost Maria Plop, o femeie care şi-a urmat soţul, pe Toma Arnăuţoiu, în această odisee a rezistenţei în munţi. Ea a stat, în condiţii inimaginabile azi, alături de soţul ei, până la capturarea grupului, pe 20 mai 1958. La acea dată, ea avea un copil de doi ani, nimeni alta decât autoarea cărţii de faţă. Ioana Voicu, aşa cum s-a numit ea după înfierea de către o familie, nu a aflat decât la vârsta de 17 ani care îi sunt părinţii adevăraţi. Profesoară la Conservatorul din Bucureşti, Ioana Voicu-Arnăuţoiu a povestit despre drama prin care a trecut când a aflat despre tragedia părinţilor naturali şi despre şocul îndurat la aflarea poveştii părinţilor săi – care este şi povestea ei. În fond, fie şi fără să vrea, ea a făcut parte din acel grup şi a crescut până la doi ani în peşterile din Carpaţi, după care a mai stat trei luni în închisoarea de la Piteşti. Mai târziu, în 1994, ea a început un proces de desfiere, pentru a redeveni legal fiica părinţilor ei şi pentru a le cinsti cum se cuvine memoria. Avem în faţă o carte extraordinară, un testament de credinţă şi onoare, fie şi consemnat în acte de anchetă securistică, a rezistenţei unor români adevăraţi în faţa Molohoului comunist.
