Liniştea şi pacea au domnit ultima dată cu adevărat în Haiti până în urmă cu 518 ani, mai exact, până pe 5 decembrie 1492. Atunci, Cristofor Columb a pus prima dată piciorul pe aceste meleaguri.
Până în 1492, în Haiti domneau liniştea şi pacea. În aer se simţea mirosul aromat al plantelor exotice, iar indienii arawak împreună cu soţiile şi copiii lor duceau o viaţă liniştită pe dealurile acoperite de palmieri, ocupându-şi timpul cu cultivarea porumbului şi a cartofilor dulci. Apoi, în ziua Sfântului Nicolae, a sosit Columb şi cu el s-a deschis practic „cutia Pandorei“. Au urmat 518 ani de coşmar, în care genocidurile, revoltele sclavilor, despoţii corupţi sau catastrofele naturale au fost la ordinea zilei. Chiar dacă în jurnalul său, Columb nota „că ochiul uman nu a văzut niciodată ceva mai frumos“, odată cu sosirea lui, Haiti s-a transformat în cea mai nenorocită ţară de pe faţa pământului.
Iar tragedia haitienilor nu se opreşte aici. Pe 12 ianuarie 2009, micul stat insular a fost zguduit de unul dintre cele mai devastatoare cutremure din istorie, în urma căruia şi-au pierdut viaţa zeci de mii de oameni.
Un loc incomparabil
În urmă cu câţiva ani, turiştii erau atraşi spre statul sud-american cu un slogan care se mulează perfect pe istoria acestei ţări. „Haiti – it’s like nowhere else“ sau „Haiti – aici e ca nicăieri altundeva“. Sloganul este perfect adevărat, din păcate însă, din toate punctele de vedere. Haiti este un fel de Africă a Caraibilor, cu descendenţi ai sclavilor, care fac tot posibilul să supravieţuiască. Indiferent cu ce preţ. Din cauza sărăciei cumplite, criminalitatea a crescut excesiv, mai ales în capitala Port-au-Prince. Aici, crimele sunt la ordinea zile, doar în ultimii doi ani fiind ucişi peste 1.000 de oameni. Cu toate acestea, „ne iubim ţara. Am luptat pentru libertatea noastră“, spune Jean-Claude, un şofer de taxi din capitala haitiană. La fel ca el gândesc toţi muncitorii şi intelectualii din această ţară.
Ură şi distrugere
Jean-Claude a fost prezent când, în urmă cu câţiva ani, statuia lui Columb a fost aruncată în bazinul portuar. „L-au scos din nou la suprafaţă. Mă întreb de ce“, povesteşte şoferul. Columb şi spaniolii sunt foarte urâţi pe aceste meleaguri. Şi asta, pentru că, după 50 de ani de la sosirea lor, cei peste un milion de indieni arawak erau morţi, din cauza muncii până la epuizare în mine, unde trebuia să caute aur sau argint. Chiar dacă totul este de domeniul trecutului, haitienii nu pot să uite. Pentru că ei trăiesc cu istoria lor. Jean-Claude are în taxi o tăbliţă „Merci, bon Dieu“ („Mulţumesc, bunule Dumnezeu“), cu imaginea misionarului dominican Bartholomé de las Casas (1484–1566). „Fără el, eu nu aş fi aici“, spune taximetristul.
Las Casas, o personalitate tragică
Misionarului dominican Bartholomé de las Casas i s-a făcut milă de indigenii care se extenuau în laborioasele infernuri ale minelor de aur şi i-a propus împăratului Carios al V-lea să importe negri care să se extenueze în laborioasele infernuri ale minelor de aur antillan. În acest fel însă, filantropul a devenit un fel de întemeietor al sclaviei în Lumea Nouă. „Şi, fără sclavie, nu ar fi existat nici Jean-Claude“, râde şoferul, stră-stră-stră…nepotul unui sclav din Dahomey (Beninul de azi).
Muncă pentru săraci
În urmă cu câteva luni, în barul luxosului hotel Montana, între timp distrus în urma puternicului cutremur, un american, după ce a comandat un rom Barbancourt, a povestit: „Un prieten a găsit un tâmplar bun, de la care a cumpărat un scaun cu şase dolari. Soţia lui însă a vrut şase scaune. Aşa că prietenul meu s-a dus la tâmplar şi a întrebat cât l-ar costa. Spre surprinderea lui, tâmplarul i-a cerut 15 dolari pentru fiecare scaun. În mod normal, ar fi trebuit să fie mult mai ieftine. Însă, tâmplarul i-a spus calm. «Nu, e mult mai multă munc㻓. Cei prezenţi în bar s-au amuzat pe seama povestirii. Fiind străini, ei nu cunoşteau însă mentalitatea haitienilor. Pentru aceştia, adevărul suprem este unul: „Dacă munca ar fi un lucru bun, atunci bogaţii nu ar lăsa-o în grija săracilor“.
Istorie zbuciumată
Nadine Cardozo, şefa hotelului „Montana“ (acum dispărută), colecţiona documente. Piesa sa cea mai dragă este o scrisoare a lui Toussaint Louverture. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, acesta a fost un fel de Obama pentru locuitorii insulei, fiind cel ce le-a adus speranţa într-un viitor mai bun. Haiti se numea pe atunci Saint Domingue şi, datorită culturii de trestie de zahăr, a devenit cea mai bogată colonie franceză. Toussaint dorea abolirea sclaviei, iar cel mai mare vis al său era ca Haiti să devină un stat independent. Napoleon însă şi-a trimis trupele pe insulă, a ordonat arestarea lui Louverture, acesta fiind încarcerat la Fort-de-Joux, unde, de altfel, a şi murit în 1803. El nu a putut vedea astfel cum descendenţii săi, cu armata lor de sclavi, au învins trupele lui Napoleon, iar în 1804 a fost întemeiat regatul independent Haiti, sub conducerea lui Jean-Jacques Dessalines.
„A fost singura revoltă a sclavilor încununată de succes. Suntem foarte mândri. Pentru că toţi au luptat împotriva francezilor, şi mulatrii, şi negrii“, spune Nadine. A fost singura dată când mulatrii şi negrii au fost alături, de atunci ei au devenit cei mai mari duşmani şi se războiesc permanent.
Fără linişte
Din punct de vedere politic, în Haiti nu a fost niciodată linişte. Dintre cei 68 de preşedinţi, regi şi alţi şefi de stat, puţini şi-au dus mandatul la bun sfârşit. Unii au fost ucişi, alţii s-au sinucis (regele Henri cu un glonţ de argint), cei mai mulţi au fugit în străinătate. Foarte mulţi dintre ei au practicat Voodoo, o religie africană antică, mai precis, o formă derivată a celei mai vechi religii de pe pământ „Vodun“, nume care înseamnă „Zeu“ într-un dialect african. La fel ca şi creştinismul, islamismul sau iudaismul, Voodoo este o religie monoteistă, dar, pe lângă zeul suprem, există un număr foarte mare de spirite numite „Loa“, fiecare cu propriul rol, cărora oamenii încearcă să le intre în graţii prin rugăciuni.
Din câte se pare, chiar şi în secolul XX, o nevastă de preşedinte a ucis un soldat, ca o ofrandă adusă unui zeu Voodoo. Preşedinţii şi-au jefuit palatale şi arhivele. Astfel, într-un magazin de antichităţi din Paris au fost descoperite multe scrisori aparţinând unor celebri haitieni. „Acestea provin din Arhivele de Stat din Port-au-Prince. Le-am cumpărat de la oameni din anturajul lui Baby Doc“, povesteşte proprietarul magazinului.
Papa Doc şi Baby Doc Duvalier au terorizat Haiti din 1957 până în 1986, când fiul a decis să fugă în Franţa, la Paris, unde trăieşte „bine, mersi“ şi astăzi. Preotul Aristide (preşedinte 1994–1996, 2001–2004), omul în care săracii îşi puseseră toate speranţele, a optat să se refugieze în exil în Africa de Sud, după ce a adunat o avere considerabilă. Există însă o soluţie pentru această ţară săracă, unde 90% din populaţie este analfabetă? Mulţi haitieni poartă tricouri pe care este inscripţionat cu litere de o şchioapă mesajul „Haiti – love it or leave it“. Haiti – iubeşte-l sau pleacă de aici.
