Poate fi cea mai bună prietenă, poate fi colega de serviciu sau vecina de apartament. Dincolo de aparenţe, de glumele spuse în pauza de lucru sau la o cafea, în vizită, se poate ascunde o dramă. Drama unei femei, victimă a violenţei în familie, drama unei femei care are nevoie de ajutor.
Când i-a dat prima palmă, a crezut cu toată fiinţa ei că a fost o greşeală. Se întâmpla într-o seară, când se întorceau de la o petrecere. Poate l-a provocat şi ea, încerca apoi să-i găsească scuze, în vreme ce obrazul îi ardea şi o durere cumplită îi zdruncina creierii. Stătuse cam mult în bucătărie, cu prietenele, la bârfă, iar pe el îl lăsase singur printre persoane necunoscute. În plus, luase şi ceva mai mult la bord în timp ce o aştepta răbdător, deci era de două ori scuzabil, se consola ea, punându-şi comprese reci pe faţă. Când s-a trezit dimineaţa, încă speriată de cele întâmplate, l-a găsit pregătindu-i micul dejun. A luat-o în braţe, a sărutat-o, i-a plâns pe umăr, cu suspine, ca un copil, i-a cerut iertare şi i-a jurat pe toţi sfinţii că nu va mai ridica în veci palma la ea. Aşa a fost. N-a mai ridicat palma. A dat cu pumnul.
„Nu-mi venea să cred că el, bărbatul vieţii mele, e în stare să facă aşa ceva. Să mă bată. Să mă chinuiască. Nu credeam că toată povestea noastră, atât de frumoasă, de invidiată de toţi cunoscuţii, a ajuns aici“, începe să se destăinuiască femeia. O cheamă Luminiţa (îşi alege ea un nume la întâmplare, pentru că se teme să-şi divulge adevărata identitate). Are 32 de ani şi este din Craiova. Pentru că a avut curaj să facă pasul decisiv, de un an de zile viaţa ei s-a schimbat. Amintirile o mai torturează însă şi astăzi, după atâtea luni de terapie la psiholog şi un regim de viaţă complet nou. Şi, poate, niciodată nu va putea să uite acea perioadă cumplită, coşmarul vieţii ei…
Copilul, o scuză
S-au iubit din liceu, ca nebunii, tocind băncile parcurilor cu îmbrăţişări drăgăstoase şi luminând sălile de cinema cu declaraţii pătimaşe. Era tot ce şi-ar fi putut dori o tânără înfometată de iubire, romantism, vise. „Era atât de tandru încât mă topeam lângă el“, zâmbeşte Luminiţa trist, amintindu-şi începuturile relaţiei, începuturile lor. „Avea toate calităţile pe care le-aş fi putut dori la un băiat: era şi drăgălaş, şi amuzant, şi îndrăzneţ, şi romantic. Îi plăcea să mă surprindă în fel şi chip, de la cadouri «meşterite» sau compuse de el – tablouri, pălării de carton, flori din ziare ori poezioare siropoase -, până la excursii în cele mai frumoase locuri şi daruri scumpe la care ştia că eu, la fel ca orice femeie, tânjeam. Ne susţineam în absolut tot ce făceam, învăţam împreună, mergeam în vacanţe împreună, la petrecerile din familie, pentru că ne cunoşteam reciproc aproape toate rudele. Căsătoria a venit firesc, deşi, când stau acum să mă gândesc, ar fi trebuit să-mi pun câteva semne de întrebare. Descoperisem cu timpul anumite lucruri la el, destul de neliniştitoare. Se enerva repede, de câteva ori s-a şi luat la bătaie cu diverşi, din motive nu tocmai serioase. Şi tot de câteva ori a ridicat vocea la mine şi chiar a avut tentative să mă lovească. Am crezut însă că nu-şi va duce la bun sfârşit intenţiile…“. Nu-i spune pe nume. Îi e silă şi să şi-l amintească. Îşi frământă degetele a neputinţă, a regret, a durere sfâşietoare, a vise spulberate. „În anul doi de facultate ne-am căsătorit. Nu aveam bani să ne luăm apartamentul nostru, aşa că am locuit cu socrii, părinţii lui. După câteva luni, s-a întâmplat prima dată. A fost o palmă, mi-am zis, şi am încercat să o uit, mai ales că o vreme s-a purtat impecabil, dându-mi nenumărate dovezi de dragoste. După alte câteva luni, i-am ars o cămaşă. A fost un scandal monstru, care s-a încheiat cu un pumn primit în piept. Durerea m-a paralizat. Am plecat la părinţi chiar în acea seară, hotărâtă să nu mă mai întorc. Însă, el nu voia să renunţe. Nu ştiu dacă mă iubea, aşa cum îmi jura, sau era doar obsedat de mine… Venea zilnic, mă aştepta în scara blocului şi îmi cădea în genunchi, implorându-mă să nu-l părăsesc. Altfel… se va sinucide… Au intervenit şi părinţii, de ambele părţi, încercând să mă înduplece, zicând că suntem tineri şi năvalnici, şi că timpul le va rezolva pe toate, că ne stă aşa bine împreună şi că ne iubim de atâta vreme. Motivul suprem pentru care m-am întors a fost însă altul: rămăsesem însărcinată. Şi nu voiam să-mi cresc copilul fără tată…“.
„Vreau viaţa pe care o merit!“
Tace o clipă, să-şi recapete suflul, apoi continuă povestea. „Pe timpul sarcinii nu m-a mai lovit, dar, la trei luni ale băieţelului, am mâncat prima bătaie serioasă, să zic aşa: cu palme, pumni, picioare, aruncat pe jos, târât de păr etc. Nu mai aveam ce face, mi-am zis, trebuia să îndur, de dragul copilului. Aşa au trecut doi ani. Părinţilor, prietenilor nu le mai spuneam nimic, era crucea pe care trebuia să o port singură. Agresivitatea lui însă crescuse, devenea violent din orice şi începusem să mă tem pentru viaţa mea. Când m-a băgat în spital cu două coaste rupte, mâna fracturată şi capul spart am început să mă gândesc bine la ce pericol ne expuneam eu şi băiatul meu. Am mai locuit împreună câteva săptămâni, dar în vremea asta nu am mai stat degeaba, spunându-mi că o să treacă. Am luat legătura cu avocaţi, am făcut plângere la poliţie şi am strâns dovezi împotriva lui. În paralel, am început să merg la psiholog, încercând să depăşesc criza emoţională, să conştientizez că trebuie să lupt pentru o viaţă mai bună pentru mjine şi copilul meu“. Zâmbeşte. „Şi am reuşit. De aproape un an, viaţa mea s-a schimbat: am divorţat, am obţinut de la judecător o interdicţie de a se mai apropia de mine sau de copil. Locuiesc cu părinţii mei, care mă sprijină în tot ceea ce fac, m-am întors la serviciu şi la prietenele mele cu care, de frica lui, nu mă mai întâlneam deloc. Am luat viaţa de la capăt. Şi mă lupt în fiecare zi să am viaţa pe care o merit!“.
Prea puţine cer ajutor
Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale (Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie).
În România, în fiecare minut, două femei sunt victime ale violenţei domestice. Conform unui studiu CURS, în ultimul an, 9,6% din populaţia României a suferit din această cauză, 64% dintre victimele violenţei domestice fiind femei.
În Craiova, de această problemă socială se ocupă Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în speţă, Centrul de primiri urgenţe mamă-copil abuzat.
„În general, la noi vin femei din mediul rural, cu un nivel educaţional scăzut şi o situaţie materială proastă. Femeile de la oraş sunt mai sceptice în privinţa ajutorului pe care îl pot primi de la noi, se tem că le poate recunoaşte cineva sau, pur şi simplu, caută alte metode prin care să-şi rezolve problemele. Există şi cazuri când nu vor să se conformeze programului de aici şi refuză să stea“, explică Mari Dumbravă, şefă serviciu Centrul de primiri urgenţe mamă-copil abuzat.
Anul trecut, doar trei cupluri mamă-copil s-au prezentat la centru. Motivul acestor femei a fost acelaşi cu al zecilor sau sutelor care nu au îndrăznit să dea glas chinului prin care treceau: femeile – două dintre ele soţii legitime – erau agresate fizic de bărbaţi, bătute cu regularitate, maltratate. Disperate, nemaisuportând tratamentul la care erau supuse, cele trei femei şi mame au venit la DGASPC, cerând ajutor.
„Este un fel de centru-tampon. Noi îi dăm femeii o perioadă de respiro – cu masa şi casa asigurate – până când va decide ce să facă pe viitor. Poate divorţa, poate merge la familia extinsă, la o soră sau la o bunică, unde să se pună la adăpost de bătăile soţului. Dacă necesită spitalizare – şi sunt destule astfel de cazuri le consiliem pe perioada internării. Apoi, fie iau decizii majore în privinţa căsniciei, fie se întorc, dacă soţul renunţă la obiceiurile «neortodoxe». În ultimii doi ani, toate femeile care au venit la noi s-au reintegrat în familie. După ce au plecat, au fost monitorizate o perioadă, până când a dispărut orice suspiciune că ar mai exista acte violente“, precizează Mari Dumbravă.
Copiii, victime alături de mame
Desigur, există şi situaţii când, în ciuda promisiunilor, soţii nu renunţă la obiceiul de a le administra consoartelor câte o bătaie „ruptă din rai“. În acest caz, centrul DGASPC îi poate acorda femeii sprijinul necesar pentru a rezolva definitiv problema.
„Ele beneficiază aici de consiliere socială, psihologică şi juridică, ceea ce înseamnă că este sfătuită ce demersuri să pornească pentru a divorţa sau pentru a-l ţine la distanţă pe soţul violent. Este sprijinită, de asemenea, să-şi găsească altă locuinţă, dacă este cazul, ori să fie integrată socio-profesional“.
Aşa cum declară Mari Dumbravă, există o gradualitate a violenţei în profilul abuzatorului: pleacă de la o palmă şi ajunge la maltratări crunte, care alternează cu perioade de iubire fierbinte şi cu regrete mărturisite în lacrimi. Aceste pauze nu trebuie însă să le impresioneze pe femeile abuzate. Ele vor fi scurte, până la următoare ceartă, următorul pumn.
În cazul în care din căsătorie au rezultat unul sau mai mulţi copii, lucrurile se complică. Nu doar din punct de vedere legal, ci şi din acela al impactului psihologic pe care un astfel de mediu violent îl poate avea asupra copilului.
„De cele mai multe ori, femeile îndură tratamentele agresive pentru că, motivează ele, au copii şi nu vor să-i crească doar cu un părinte. De asemenea, amintirea iubirii de altădată, ca în cazul Luminiţei, poate crea iluzia că lucrurile se vor schimba, că mai există o şansă. De cele mai multe ori însă, lucrurile se agravează, existând riscul ca şi copiii să vie abuzaţi. Atunci când tatăl este agresiv, când certurile sunt frecvente în familie, copilul fie ajunge să perceapă acest mediu ca pe unul normal, peste ani adoptându-l la rândul său, fie rămâne traumatizat pe viaţă, iar dorinţa femeii de a rămâne lângă bărbatul abuziv este nejustificată. Singura soluţie în acest caz este separarea definitivă şi salvarea ei şi a copilului“, susţine şefa Centrului de primiri urgenţe mamă-copil abuzat.
Ataşament traumatic
Ca rezultat al izolării şi creşterii dependenţei, victimele aderă tot mai mult la singura relaţie pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub impactul acestui „ataşament traumatic“, propriile interese ale femeilor, nevoile şi părerile lor ajung să fie influenţate şi controlate de agresor. Supunerea victimei poate fi atât de puternică, încât dorinţele îi pot fi anihilate. Doar ameninţarea cu violenţe asupra copiilor va induce în femeie dorinţa de a lupta. Oricum, dacă abuzul continuă o perioadă mai lungă, cele mai multe femei nu-şi vor mai putea proteja pentru mult timp copiii. Complet demoralizate, vor renunţa. Unele pot avea tentative de suicid.
La rândul lor, copiii din familiile violente învaţă că: este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie; că violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei; că bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt „masculi adevăraţi“; că exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune. Şi că nu trebuie să vorbească despre violenţă, nu trebuie să aibă încredere şi nu trebuie să simtă!
Pentru orice fel de abuzuri domestice, fizice, sexuale sau psihologice, comise asupra lor sau asupra copiilor lor, craiovencele pot suna la numărul de urgenţă 0251/983, un serviciu telefonic aflat la dispoziţia publicului 24 de ore pe zi. De asemenea, pot trimite o sesizare scrisă pe adresa DGASPC Dolj.
