„La lilieci“ a fost cea de-a doua piesă pusă în scenă în cadrul Zilelor „Marin Sorescu“, după reprezentaţia actorilor craioveni de la Teatrul Naţional, „Există nervi“, din prima seară a manifestării.
Scena bătătorită de succese a Naţionalului a fost înlocuită marţi seară cu una improvizată din incinta Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman“. Un decor simplu, care te introducea în atmosfera Bulzeştiului de odinioară, a lui Sorescu: o sârmă pe care erau puse la uscat câteva ii, ştergare, un scaun cu trei picioare cioplit în lemn, o cruce care a fost pe rând copilul din poeziile lui Sorescu, dar şi crucea din cimitir, la care femeile veneau să-şi plângă morţii, în zi de tămâiere. Un singur actor, mai multe poveşti cu tâlc, care l-au readus pe Sorescu printre noi.
Secvenţele din viaţa satului românesc, aşa cum au fost conturate de marele scriitor oltean, au prins din nou viaţă graţie talentului lui Liviu Smântânică, actor al Teatrului „Luceafărul“ din Iaşi.
De ale lui Moş Gheorghe şi a lui Moş Pătru
Publicul a aplaudat şi a râs alături de personajele lui Sorescu. Moş Gheorghe, Niculae, cel cu securea, pe care adesea personajul nostru, interpretat de Liviu Smântânică, îl însoţea, căci „eu mă ţineam cu vitele“, dar şi Moş Pătru, „cel care vorbea aşa de simplu despre croiala stejarului, care-i venea de minune“, au reînviat din lumea satului lui Sorescu. E o lume mult diferită de cea de astăzi, cu lucruri mai bine orânduite, cu superstiţiile ei, căci, dacă „îmi îngheaţă burucile degetelor e semn că iarna vine mai repede“, cu problemele existenţiale cărora Moş Pătru le găsea întotdeauna un răspuns pe măsură, dar şi cu obiceiurile locului.
Erau vremuri frumoase, căci cine nu iubea zilele de sărbătoare, „când iei hora în piept şi ţopăi, uita aşa ca să-ţi osteneşti muşchii picioarelor, că apoi te vezi năpădit de copii şi uite aşa ţi se încreţeşte fruntea“, sau serbările satului, când „te calcă pe picioare de Dragobete“. Şi chiar dacă „oasele trosnesc de atâta muncă“, mergi la pomana din sat, pentru că „nicăieri nu e mai gustoasă varza cu carne decât la pomeni“. Popa „zlobozeşte“ parastasul, un altul strigă: „stinge, bă, lumânările că se consumă curent!“, „Oamenii se aşază jos, femeile dau peste mâna copiilor, care nu mai au răbdare“, iar „rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică toţi, pe rând. Tot acelaşi microb, nu?“. Şi uite aşa, cu linguri de lemn arse, mai luau o gură de ciorbă, în aşteptarea verzei cu carne, atât de gustoasă la pomană.
Şi el, spectatorul din sală, devine părtaş la evenimentele satului. Pentru mai multă credibilitate primeşte ba o ulcică, ba o strachină, ba o lingură de lemn, aşa, „să fie de sufletul lui Marin, al Mariei“ şi al cine ştie cui altcuiva. Un comentariu se aude din sală: „Sunt chiar din comuna lui Sorescu“. Omul trebuia să spună lumii întregi sorgintea sa oltenească. Şi din nou am fost conduşi în lumea satului lui, pentru a trăi aşa cum a trăit şi el, măcar de Zilele „Marin Sorescu“.
