O toamnă liniştită, lungă şi bogată în roadele pământului….

Partidul Social Democrat a avut o evoluţie complet atipică în măsurătorile de opinie publică începând din ianuarie 2005. Tiparul cu care ne obişnuiserăm în trecut era că puterea scade şi opoziţia creşte, iar alternanţa la putere devenise aproape axiomatică. Era de aşteptat ca liberalii şi democraţii să se vadă erodaţi de actele guvernării, iar social-democraţii să noteze cu satisfacţie cum ar creşte încet-încet până la următoarea campanie electorală.
În ultimii aproape trei ani însă, acest model de aşteptări a fost dramatic contrazis de realitate. PSD a început actuala legislatură cu 19% în ianuarie 2005, iar ADA, cu 66%, fenomen deja cunoscut ca efectul de band-wagon. A venit posibilitatea reală de alegeri anticipate în vara anului 2005 (când dl. Tăriceanu a anunţat de două ori demisia şi de două ori renunţarea la demisie, ori de câte ori înţelegea că dl. Băsescu nu l-ar mai fi numit în veci prim-ministru) şi aliniamentele politice s-au reluat de parcă eram din nou în noiembrie 2004: PSD 34%, ADA 43%. ADA avea cu 10% mai mult decât în noiembrie 2004, efectul evidenţei că Traian Băsescu îl învinsese pe Adrian Năstase în cursa prezidenţială. Acesta este, de fapt, impactul unui preşedinte asupra electoratului partidului său – în cel mai bun caz, 10%. Oricine ar fi preşedintele şi oricare ar fi partidul.
Ameninţarea cu alegerile anticipate din vara lui 2006 a trecut, iar cei doi combatanţi şi-au reluat locurile normale pentru perioada dată. În decembrie 2005 – ADA 45%, PSD 28% (oh, Moritz, ce vremuri!).
Anul 2006 este un an negru pentru PSD: mătuşa Tamara (minus 4 puncte), preconizata alianţă cu PRM (minus 5 puncte), racolările democraţilor de primari şi consilieri din august 2006 (minus 2 puncte), condamnarea comunismului şi integrarea efectivă a României în UE la 1 ianuarie 2007 (minus 2 puncte) duc PSD la 16 % în ianuarie 2007, iar ADA, la un confortabil 46%.  
În paralel, Gigi Becali cu partidul său de vestiar creşte, iar PRM cu un C.V. Tudor în pană de inspiraţie scade. Dar nu despre ei este vorba acum. Împreună au patru-şase locuri în Parlamentul European, contribuţia noastră cinstită la consolidarea democraţiei europene.
Evident că ADA nu putea sta la cele 46% din ianuarie 2007.
Orice grupare electorală care se apropie de mult râvnitele 50% este cuprinsă brusc de sindromul „ameţeală de pe urma succeselor“, sindrom condamnat de I.V. Stalin ca fiind principala cauză a eşecurilor politice în partidul unic. Iar Stalin ştia politică. Şi avea multe divizii. 
În loc să devină un partid majoritar – primul după 1990 – prin fuziune, absorbţie, acord, memorandum, notă de relaţii, aranjamente la Marriot şi alte instrumente de cooperare bilaterală – ADA se desface în PD (eliminat de la guvernare) şi PNL, acesta, la rândul său, desfăcut în PNL şi PLD. Dacă dvs. aţi pierdut şirul, imaginaţi-vă ce migrene au cancelariile celor 26 de state membre ale UE care analizează realitatea politică românească. Nu de alta, dar România are un vot în Consiliul European şi 35 în Parlamentul European.
ADA se divizează, dar nu se desface şi juridic – subvenţia de câteva sute de mii de euro pe an este mai importantă decât măruntele divergenţe politice sau posturile în guvern. ADA va rămâne validă până în apropierea alegerilor parlamentare, când bugetele de campanie vor face subvenţia inutilă. 
Când se măsoară ADA desfăcută în PD, PNL şi PLD, se observă că ierarhia este alta decât cea din momentul formării Alianţei: PD este de trei ori mai mare decât Stolojan I (PNL) şi Stolojan II (PLD) la un loc. Cu suplimentul de 10% adăugat ADA de referendumul pentru suspendarea preşedintelui Băsescu, PD are 42%, PNL – 12% şi PLD – 3% în august 2007. PSD se reface repede după lovitura de măciucă din mai şi revine la 17%, cu care, de fapt, începuse anul 2007.
Urmează întâlnirea de la Bran, din august 2007.
Exact ca şi întâlnirea din august 2005 a celor patru mari politicieni ai neamului (C.P. Tăriceanu, E. Boc, Marko Bela şi D.Voiculescu), unde se decide că prioritatea politică a coaliţiei de guvernare este înlocuirea lui A.Năstase şi N. Văcăroiu de la conducerea celor două camere ale parlamentului, la Bran se decide că se depune moţiune de cenzură. Logica de la Bran este, probabil, marţiană, că aristotelică nu e. Am dat pensii, vrem guvernarea. Şi pe Mircea Geoană prim-ministru, căci, de obicei, prim-miniştrii sunt expulzaţi din partide (P. Roman, V. Ciorbea, R. Vasile, T. Stolojan, A. Năstase, urmează Tăriceanu şi Blaga). Banda celor patru de dreapta nu a reuşit în septembrie 2005 decât să ofere PSD un confortabil 34%. Banda celor patru de stânga (sau famiglia) va reuşi oare mai mult?
Dacă trece moţiunea, PSD intră în campanie înfrânt pentru că prim-ministru va fi oricine altcineva decât M.Geoană (apud Traian Băsescu, Opere alese, ediţia revizuită). Dacă nu trece moţiunea, PSD va intra în campania Euro 2007 înfrânt că a ameţit lumea două luni de zile cu calcule despre câştigul lui Ogică de la OTV.
O toamnă liniştită, lungă şi bogată în roadele pământului…