Poetul de la poarta dinspre nord
de Adrian Alui Gheorghe
Cele cinci fotografii de pe coperta a IV-a a ultimei cărţi înfăţişându-l pe Adrian Alui Gheorghe, poetul nemţean, în tot atâtea ipostaze, să reprezinte oare feţele poeziei sale actuale? Să fie poetul atât de proteic sau este doar o strategie editorială – nu ştiu cât de inspirată – de a se prezenta în faţa unui public care doreşte să aibă de-a face cu oameni serioşi, „la costum“, dar şi cu joviali pentru care pălăria roşie de cowboy reprezintă mesajul unui bărbat privindu-ne de sub borurile largi, aşa ca în reclamele la „Marlboro“?
Până să fumăm liniştiţi ce a vrut poetul să „spună“ cu chinta sa foto, trebuie remarcat parcursul de anduranţă al unui scriitor care a debutat în 1985 cu „Ceremonii insidioase“, carte pe care am citit-o din biblioteca de poezie a redacţiei Ramuri, unde el trimisese o bucată. Am găsit-o abia după 1990 (până la acea dată Alui Gheorghe mai publicase una, „Poeme în alb-negru“), însă numele poetului născut în 1958 îmi era cunoscut din revistele literare ale vremii. Corespondenţa lui cu Aurel Dumitraşcu, publicată după moartea timpurie a acestui poet-fanion al zonei, arată o preocupare pentru autenticitate în poezie, ca şi pentru rebeliune într-un spaţiu ostil poeziei – mă refer la ideologia nocivă a epocii.
Există o credinţă, ca şi un postulat al acesteia, potrivit cărora în sâmburele primei cărţi de poezie stă, calm, irigat de o placentă vorbitoare, planul întregii opere ulterioare – în cazul în care aceasta este într-adevăr demnă de o „natură“. Alui Gheorghe nu face excepţie şi, într-adevăr, tonul său ceremonios, post-romantic străbate majoritatea cărţilor sale de până azi (cu tot cu antologii, a ajuns la douăsprezece), întretăiat uneori cu sunetul polemic al unuia căruia nu-i este indiferentă vocaţia morală. Aşa zicând, Alui Gheorghe este un hidalgo care se însoţeşte la drum cu o a doua voce, aceea a unui scutier hâtru dedat la ironie, sarcasm şi vorbe în doi peri cu care alintă lumea. Emfaza ceremonioasă a primei cărţi s-a mai domolit şi poetul se prezintă astăzi purtând însemnele unui revoltat pentru care candoarea pare o treabă de băieţi încă neîncercaţi pe frontul vieţii. Cu toate astea, instrumentarul poetic nu s-a schimbat decisiv, Retorica poemelor din acest volum îl cuprinde, încă, pe întâiul Adrian Alui Gheorghe, un poet care mizează pe „ceremonia ceaiului“, într-un răgaz al unei vieţi când a înţeles că faima poate fi declamată borgesian, dar trebuie suportată pe propria piele cu stoicism.
Poetul mi se pare aici un epicureu rafinat, atent la cenuşiul înconjurător, un degustător al culorilor şi un fin observator al metamorfozelor lumii în care trăieşte. „Ceremonia ceaiului“ este o artă poetică ce-l defineşte pe scriitor nu doar ca pe un însingurat, cu tabieturile sale artiste, ci şi ca pe un participativ, chiar dacă mai degrabă contras, la modul ideal, în universul său interior.
Retorica sa captează încă acele flash-uri, spasme ale intuiţiei care pun în alertă poemul în momente când acesta pare mai degrabă povestit, ca sub impresia unei amintiri sau a unei experienţe senzoriale recente. Poemul care dă consistenţa primului ciclu al cărţii este „Poetul bătrân îşi declamă faima“, parafrază la faimosul poem borgesian, într-o cheie culturală ce include ireversibila trecere, manierizarea, dar şi o anume înţelepciune care survine odată cu maturitatea creatoare. Ceea ce era proaspăt, scandalos de pur, la îndemâna efebului, s-a transformat acum în rigoare, chiar în obedienţă faţă de cele esenţiale, însă asumată la nivelul unei înţelegeri căreia nu-i scapă faptul că poetul este instrumentul prin care cineva şi-a programat himerele şi îi joacă la zaruri existenţa. Totuşi, crucea asta grea este dusă cu bine de poet, într-o înţelegere discret-ironică a lucrurilor şi cu o resemnare care-l situează undeva la graniţa dintre înţeleptul care încă mai caută şi copilul care ştie deja răspunsurile: „… – E adevărat că poeţii / pot face transplant de suflete? // – E adevărat, am spus eu, poezia e luxul săracilor; // pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lună, / o furtună de stele, / sub ploaia de vară sărăcia e amanta / care îşi turteşte sfârcurile / pe limba oricărui muritor; // îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strângă de gât; / Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin / doar şi pun hoţeşte semnătura; // mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinile raiului / pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvinte…“ (Poetul îşi declină faima – 2).
Avem aici un dialog „sincer“ între poet şi un admirator al său, în care unei atari întrebări i se dă un asemenea răspuns, dar candoarea poetului trebuie şi ea creditată, ca şi „naivitatea“ de a spune că tot ce este frumos vine de la Dumnezeu. Şi eu, care credeam că „Bătrânul“ (cum îl alinta Einstein) nu se ocupă cu estetica literară…
