Filosofia recesivităţii

După 18 ani de osârdie, filosoful oltean Adrian Michiduţă scoate în agora un volum substanţial cu un titlu sec şi incitant – Filosofia recesivităţii. Sec pentru că nu este vorba despre „Introducere în…“, „Demers asupra…“ şi alte asemenea, ci pur şi simplu „Filosofia…“, ceea ce înseamnă asumarea totalităţii sau cvasitotalităţii problematicii subiectului propus de autor. Incitant pentru că subiectul este recesivitatea, concept relativ nou apărut în filosofia românească şi, implicit, a lumii. Relativ recent (1983) şi, din păcate, încă insuficient cunoscut, asimilat, uzitat, cel puţin de către filosofi. Cred că acesta este şi resortul ce l-a determinat pe Adrian Michiduţă la acest demers.
Despre recesivitate? Pentru aceasta mergem la sursa originară: filosoful şi profesorul român Mircea Florian (1888-1960), care cu câteva luni înainte de moarte a lăsat familiei, asemenea unui testament, opera vieţii sale – Recesivitatea ca structură a lumii. Opera a fost redactată în două volume. Volumul I al lucrării a fost editat 23 de ani mai târziu, iar volumul al II-lea, în 1987. Trebuie menţionat imperios că Recesivitatea ca structură a lumii este o lucrare profund sintetică asupra existenţei şi exprimă o concepţie filosofică originală; reprezintă summa-summarum a căutărilor filosofice de o viaţă a autorului; iar conceptul de recesivitate propriu gânditorului Mircea Florian subsumează întreaga substanţă a operei sale, operă filosofică românească de valoare universală.
Firesc ar fi, în contextul de mai sus, să dăm cel puţin definiţia recesivităţii, dacă nu un comentariu mai cuprinzător. Nu o facem pentru a lăsa plăcerea cititorilor să descopere sensul filosofic al conceptului de recesivitate aşa cum l-a fundamentat gânditorul român.
În volumul Filosofia recesivităţii distingem trei secţiuni: introducerea în temă, tratată în primele două capitole, sintetizează şi analizează conceptele de bază cu care a operat filosofia (europeană) vreme de peste două milenii şi din care a apărut recesivitatea în gândirea lui Mircea Florian; apoi cu aceleaşi metode de lucru Adrian Michiduţă intră didactic şi critic în subiectul lucrării – filosofia recesivităţii; şi, în fine, partea cea mai vastă a studiului, două treimi din volum, filosoful o dedică sistemului categoriilor polare recesive şi structurilor recesive în ontologia umană.
Ca să faci o trecere în revistă minimală a conţinutului unui volum de filosofie de peste 300 de pagini este ca şi cum ai încerca să scrii geografia lumii pe un bilet de tramvai. Aşa că rândurile de mai sus reprezintă doar bucuria unui semnal editorial ce aduce în faţa celor interesaţi un op de intens conţinut filosofic, într-o perioadă socio-economică în care o astfel de întreprindere este o aventură supremă. Lucrarea este concepută şi prezentată la nivel academic, dar în acelaşi timp aerată şi uşor de parcurs. Probabil cea mai documentată exegeză publicată până în prezent dedicată operei fundamentale a lui Mircea Florian.