Raul Volcinschi a fost condus ieri pe ultimul drum la Craiova de cei mai apropiaţi prieteni, care şi-au promis că nu-l vor uita niciodată şi că vor spune mai departe povestea vieţii unui om neînfricat, care le-a împărtăşit propriile experienţe de viaţă.
La capela Cimitirului Catolic din Craiova este tăcere în ziua înmormântării celui care a fost Raul Volcinschi. E o zi mohorâtă, ziua despărţirii de cei dragi. Până la ora plecării pe ultimul drum, în locul în care îşi va găsi odihna veşnică, când pământul îl va înconjura protector, mai sunt câteva ceasuri. Doar glasul unei păsări sau zgomotul vreunei maşini care trece pe stradă mai tulbură atmosfera.
La poarta cimitirului, câteva rude îi întâmpină pe cei care vor să le fie aproape. Se păşeşte cu grijă, fie din cauza bălţilor, fie pentru a nu tulbura liniştea, pentru a nu deranja somnul scumpului prieten.
Puţini dintre cei care l-au cunoscut trec pe la căpătâiul lui, îl salută şi apoi se retrag din capelă. Nu pot accepta cu uşurinţă realitatea. Şi l-ar dori pe Raul Volcinschi acolo, cu ei, afară, nu în capelă. Să stea de vorbă şi să-şi amintească din nou întâmplările vieţii.
„La Cluj ne-am cunoscut“, ne povesteşte profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, bun prieten al lui Raul Volcinschi. „Eu eram acolo la Universitate, la Filosofie, şi la un moment dat s-a pus problema mutării Filosofiei de la Cluj, Timişoara şi Iaşi, la Bucureşti… E, toate mutările se făceau în urma unei trieri politice. Şi eu, fiindcă eram mic burghez, părinţii mei au fost învăţători, mă vedeam pe dinafară. Şi atunci la cine să mă duc? Am dat peste un grup de prieteni, printre care se afla şi Volcinschi, pe atunci profesor universitar. Şi el m-a ajutat să continuu la Bucureşti, el rămânând în Cluj, profesor.
În ‘51 se făcuse mutarea facultăţii de la Cluj la Bucureşti. În ‘52, m-au condamnat în urma unui denunţ făcut despre nişte prieteni din cercul nostru. În ‘56 când am ieşit eu din puşcărie, m-am dus la Cluj, la prietenul Volcinschi. După câteva săptămâni, după ce am mai uneltit, am ajuns iar la puşcărie. Eu – ceva mai înainte, Volcinschi, la câteva luni după mine. Şi de atunci încolo, el era când afară, când înăuntru. Eu am stat înăuntru mai mult, din ‘56 până în ‘64. El a venit ceva mai târziu, dar a mai stat şi după ‘64 acolo, în puşcărie.
Volcinschi nu era omul care să respecte o hotărâre luată peste voia lui. Nu cunosc un om, şi la nivelul de rang de profesor universitar, care să fi fost mai activ, neastâmpărat în materie de revoltă, de uneltire. Cred că acum s-a dus să uneltească şi dincolo. Ce n-a putut face aici poate va face dincolo.
Era omul care, după toată experienţa istorică pe care a traversat-o, nu s-a învăţat minte. A fost un don quijotism de o factură nemaiîntâlnită. Cu toate câte a trăit şi a păţit, a fost omul al cărui merit a fost acela de a nu se fi învăţat minte. Nu şi-a părăsit ideile şi n-a rămas dator cu nimic, pentru că a făcut tot ce se putea face în favoarea idealului pe care l-a avut“.
Aşa a fost Raul Volcinschi, aşa şi-l amintesc toţi cei prezenţi pe aleile Cimitirului Catolic, în faţa capelei, pentru a-şi veghea şi conduce unul dintre cei mai dragi prieteni pe ultimul drum.
„A uneltit tot timpul. A fost eliberat, arestat iar pentru altceva, fiindcă Raul n-a fost omul pe care să-l sperie ceva. Nu l-a speriat nimic şi de aia nici nu s-a învăţat minte. Nu ştia ce este frica, pentru ideile lui, crezul lui“, povesteşte cu drag Marcel Petrişor.
Legenda se va scrie şi mâine
Poveştile de viaţă ni-l dezvăluie pe Raul Volcinschi nu ca pe un om simplu, ci ca pe o legendă, un reprezentat al unei generaţii care a avut în viaţă un singur scop: lupta pentru propriile idealuri, idei.
Nu ai cum să nu simţi durerea celor care acum rostesc cu patos: „E de necrezut, a murit Raul!“, pentru ca mai apoi să-i auzi povestind altă întâmplare de viaţă. „Avea un umor extraordinar. La un moment dat, zicea: «Doamne, vreau şi eu să ajung să fiu stăpân şi să mă uit şi eu la ăştia prin vizetă cum s-au uitat ei la mine». No, şi acuma, după ce au trecut toate astea cu Gavril Dejeu (Raul Volcinschi a fost consilier al lui Gavril Dejeu, ministrul de interne al României – n.r.), i-am zis: «Vezi că nu mai vrei să pretinzi să te facă gardian, să te uiţi prin vizetă?».
No, şi după ce a început refacerea penitenciarelor, iar i-am zis: „«cum, când refacem Jilava, avem nevoie de un ghid şi de un om care să ştie să povestească frumos.» Zic: «Mă, tocmai asta ţi se cere, să fii un ghid care să se uite prin vizetă, cum se uitau la tine gardienii odinioară». El zice: «Las că vin eu»… E, săracu’, a avut accidentul ăsta cerebral. I-am spus atunci: «Să te însănătoşeşti că e mare nevoie de tine acuma, când ţi se poate împlini visul»… A ajuns într-o oarecare măsură stăpân, dar niciodată nu s-a pus problema, cât era de furios, să se gândească la o răzbunare, să-i jupoaie. Ca om era de o mare afectivitate. Nu ne-a lăsat niciodată pe dinafară“, continuă să povestească Marcel Petrişor despre bunul său prieten.
Amintirile curg, uneori aducând poveşti triste ale unui om care „a avut interzis la libertate, în regimul comunist“, căci „era omul care când se vedea afară, uneltea şi asta făcea să le fie teamă unora“.
Aşa era el, „un continuu complotist“, după cum îl numea un alt prieten al său, arhitectul Demostene Andronescu. „Era un om în care puteai avea încredere. Puteai merge cu el până în pânzele albe. Nu era un om care să dea înapoi“.
Şirul amintirilor este întrerupt de chemarea la slujba parastasului. Ritualul ortodox şi cel catolic al înmormântării se fac auzite. Cu pioşenie şi credinţă capetele se pleacă într-o ultimă pomenire.
Doar suspinul fiicei sau al unui prieten, precum şi lacrimile altuia mai întrerup glasul preoţilor care oficiază slujba. Aici, la Craiova, unde îşi găsesc odihna veşnică şi dragii părinţi ai neînfricatului Raul Volcinschi, aici îşi va dormi şi el somnul cel de veci. Aici va continua să trăiască, dar şi acolo, în sufletul prietenilor care nu l-au trădat şi care l-au iubit. „A plecat modest din această lume, căci eroii adevăraţi aşa se retrag“, se aude vocea unui apropiat.
O ultimă rugăciune, şi liniştea se aşterne din nou. Peste mormântul îmbrăcat de flori şi coroane, şi peste cimitir.
