„Tot ce e românesc nu piere“

Vara lui 1963. Cam la o săptămână de la începutul vacanţei mari, am mers cu ai mei în vizită la tanti Victoriţa şi la nenea Ticu. Stăteau într-o casă veche, boierească, cu un nuc imens în curte, pe strada Ialomicioarei. Sigur, nu era prima vizită la prietenii părinţilor mei, dar era prima de după încheierea unui an şcolar şi ai mei, mândri nevoie mare de „unicul lor fiu“, mă „abandonau“ pentru câteva minute pupăturilor, îmbrăţişărilor lui tanti Victoriţa: „Bravo, băiete, să nu ne faci nici la anul de râs, menţine-te printre primii!“. Nenea Ticu, mai rezervat în efuziuni şi tandreţuri, mi-a întins mâna, mare cât o lopată, apoi m-a urcat în legănul improvizat pe o creangă groasă de nuc. Tipicul maturilor prevedea cafeluţa, dulceaţa şi un pahar cu apă rece din fântâna din curte. Le-am monitorizat taclalele de pe creanga de nuc. Am intrat apoi în casă şi ne-am uitat la televizor. Un cortegiu funerar, o mare de oameni, conducând-o pe ultimul drum pe Maria Tănase, doamna cântecului românesc, „Măiastra“, cum o numea Iorga. Au plâns toţi, mai puţin eu. Apoi, tanti Victoriţa a scos dintr-un dulap tainic câteva „plăci“, cu cerc roşu la mijloc şi scris caligrafic, cu litere aurii, Maria Tănase.
Atunci am ascultat la patefon, pentru prima oară, cântecele lui Zavaidoc, Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Lătăreţu, Ion Luican, Ioana Radu, Mia Braia, Gică Petrescu. Tanti Victoriţa ţinea plăcile oarecum tainic, la un loc cu fotografii in sepia, să nu cumva să dea „ăştia“ de ele, „să ne creadă reacţionari“. „Hai, copile, du-te în curte, că mai avem şi noi de discutat, una, alta“. „O, tanti Victoriţa, nu vă jenaţi, eu ştiu de la tata că regele Ferdinand, şi cu Maniu, şi cu Brătianu au fost buni, că au unit ţările române, ştiu şi de Antonescu, ce-a zis pe malul Prutului, tata are o decoraţie, o cruce albastră, într-un cerc, eu am monede cu capul regelui Mihai, da' nu am voie să le scot din casă“. S-au uitat ai mei la mine, cum tocmai… dădeam din casă. Tata m-a luat de mână, mi-a luat farfuriuţa cu dulceaţă de trandafiri (preferata mea, şi în ziua de azi), linguriţa cu monogramă, paharul cu apă rece şi ne-am dus în curte, sub nuc. „Măi copile, nici chiar la tanti Victoriţa nu e bine să vorbeşti ce vorbesc eu cu tine acasă. Ei sunt singuri, n-au copii, te iubesc, dar…“. Mă rog, sfaturi părinteşti. M-a luat apoi pe genunchi şi am cântat împreună cântecul care îmi plăcea mie cel mai mult: „A ruginit frunza din vii şi rândunelele-au plecat“…
…Pe aripi de vers şi cântec, întoarcere în timp, la vremea copilăriei! Copilul din mine încearcă să cânte, din nou. Nu pot. Simt o lacrimă curgând pe obraz şi glasul e gâtuit de emoţie. Cânt… tăcut, doar cu sufletul. În suflet. Aici, amintirea părinţilor mei e vie! Şi întreagă! Neimpozitată!
Ascult Tudor Gheorghe pe CD-uri. Muzică interbelică. De la cea uşoară, „Calvarul unei inime pribegi“, „Parfumele nebunelor dorinţi“, la cea populară, „cu taraf“, şi chiar „cântice“ de mahala. În vremurile reînviate de Tudor al nostru prin vers şi cântec, părinţii mei erau tineri, mai tineri decât mine, cel de azi…
Darul şi harul lui Tudor mă teleportează în timp, chiar în vremea interbelică, pe care eu o ştiam doar din povestirile alor mei. Parcă nu cântă Tudor, ci chiar Jean Moscopol. Deschid fereastra, aşteptând să aud vocea unui puşti, „luaţi Universu’, …senzaţional… crimă din amor… creşte preţul grâului… a căzut guvernu’…“, ori tropotitul pe caldarâm al cailor înhămaţi la trăsură, cărând preţiosul aluat al vreunui boier scăpătat, plimbându-şi amanta oficială la şosea. Ascult, apoi, „manelele“ scrise de Anton Pann şi alte cântece de mahala din „Mahalaua, mon amour“. Culegerea lui Tudor reînvia spiritul mahalalei interbelice, cu poveşti de iubire, de viaţă şi de moarte. Viaţă netrucată, aspră, tăioasă ca ascuţişul şişului. „Mahalaua din seara asta e starea de mahala. E dorinţa înnebunită a domnişoarei Nastasia de a fugi din Văcăreşti în Popa Nan“ (Tudor Gheorghe). Astăzi, unde ar putea să-şi dorească să fugă (de Vulpaşin sau cu el) Nastasia, când totul e atât de sordid, când până „şi sufletul e-o mahala“? La vreun post TV să ajungă vedetă, ori făcându-şi veacul prin Dorobanţi, prin cluburi de fiţe (?!)…
Oare cum ar cânta Jean Moscopol azi „Tot ce e românesc nu piere“? Atunci  cânta vibrato, cu credinţă şi speranţă că „Tot ce e românesc nu piere şi nici nu va pieri / Oricât vom îndura / Jurăm să fie-aşa!“. Ar mai avea el astăzi, (în) glas, credinţă şi speranţă?
Oare cum ar comenta corifeii presei interbelice realităţile României şi lumii întregi, de azi (şi de mâine)? Mă gândesc la Filip Brauner (1898-1877) alias Filip Brunea-Fox, „prinţul reportajului literar“, cum îl omagia bunul prieten Geo Bogza, alt mare maestru al reportajului, sau la Pamfil Şeicaru (1894-1980), directorul temutului ziar „Curentul“, licenţiat în drept, decorat de război, dar şi cel de numele căruia se leagă sintagma „şantajul şi etajul“ (rostită se pare de Nicolae Iorga, când urca, în liftul cu pereţi transparenţi (!), împreună cu Şeicaru, la etajele superioare ale impunătorului sediu de ziar, clădire ridicată, se pare, prin şantaj de presă, însă niciodată dovedit!) sau la Petre Ioan Marcu (26 iunie 1904, Balş – 8 iulie 1968, Bucureşti), alias Petre Pandrea, oltean-europeanul nostru, avocat pledant strălucit (apărând persoane sau organizaţii aflate în dizgraţie, când legionari, când PNŢ-işti, când comunişti), dar şi „scriitor de conştiinţă, un mare umanist, un curajos om de atitudine“ (Alex Ştefănescu).
Ar fi fost ei invitaţi pe la televiziuni, ar fi avut editoriale prin cotidianele (desigur) independente, printre atâţia străluciţi analişti, politologi „profeţi“, clarvăzători?
Cu bucurie aflu, din paginile GdS, că în toamnă vom fi răsfăţaţi de Tudor Gheorghe cu un nou spectacol, „Cavalerii felinarelor târzii“, selecţie cuprinzând cele mai frumoase cântece din repertoriul a două legende ale muzicii uşoare româneşti interbelice: Zavaidoc (Marin Teodorescu) şi Jean Moscopol, cel care, cu credinţă şi speranţă, ne aminteşte şi nouă, azi, să avem credinţă în Dumnezeu şi speranţă în noi, că tot ce e românesc nu piere!