Ca o plimbare cu mocăniţa, aşa îmi imaginez că ar trebui păstrate trenurile personal. Nu regimul de a opri în fiecare staţie e tulburător, cât condiţiile rămase încă de pe vremea când oamenii muncii erau transportaţi către fabrici şi uzine.
Se lucrează. De o bucată de vreme, în gara din Craiova, devenită europeană, e şantier deschis. Gândul că va arăta cândva civilizat îţi opreşte în gât orice tentativă de manifestare a spiritului lingvistic creator. Intri în sala de aşteptare şi dai să-ţi cumperi bilet. Un bătrân cu decoraţii la rever te-ntreabă dacă aştepţi un intercity de Bucureşti. Negi. Un personal ar fi mult mai aproape de realitate. Te-ndrepţi apoi spre scări, pentru a trece pasajul la linia trei. În gang, tocmai s-a spălat cu urină. S-a dat pe jos, pe la colţuri şi puţin pe ziduri, pentru a se crea impresia de învăluire. Senzaţii fresh, de prospeţime, cum spun reclamele. După ce ieşi la aer, gara ţi se pare dintr-odată mult mai atrăgătoare. „Atenţie, feriţi linia doi, trece un tren de marfă!“, se aude în difuzoare. Dinspre băncile montate lângă peron, răzbat acordurile unor manele autohtone, care zic de bani, iubiri şi dezamăgiri. În faţa liniei unu, o doamnă elegantă, roşcată, priveşte lung în direcţia Timişoara. Cu siguranţă, nu aşteaptă personalul. Mărfarul se opreşte lent şi nervii scrâşnesc stimulaţi de roţile vagoanelor, ca într-o gară europeană multifuncţională. Un bătrânel în baston priveşte încordat cele trei ceasuri spânzurate de stâlpi. Au aceeaşi vârstă cu gara şi, în semn de solidaritate, nu pot funcţiona de capul lor. Aşa că au încetat să mai arate ora exactă.
Bou-vagonul
În 1989, când nu visam încă la marea Uniune, trenurile personal erau aceleaşi. De-atunci, nu s-a schimbat decât anul. Chiar şi tabla sau vopseaua a rămas aceeaşi. A ruginit, dar încă… se ţine bine. Înăuntru, mirosul de urină îţi taie respiraţia. Şi nu sunt decât 18 grade! Încerci să nu atingi prea multe în jur, nu pentru că ai fi vreo persoană prea sensibilă, ci dintr-un nevinovat instinct de conservare. Şuruburile se mişcă dezarticulat, iar uşa de la vagon atârnă în neştire. Banchetele dezghiocate alunecă din stinghii. Pe jos, cineva a clătit podeaua cu apă – şamponul s-a consumat la summit şi CFR-ul aşteaptă importul următor. În câteva minute, aproape fiecare „separeu“ este ocupat. În faţa mea, cineva îşi scoate o pungă cu seminţe. Undeva, în spate, un bărbat ia o pâine din plasă şi înfulecă din ea. Lângă el, un adolescent cu ţepi manevrează cu artă un mp3 player. La câteva banchete în faţa uşii, o femeie încearcă să ridice o sacoşă-mamut. Bărbatul de lângă ea priveşte nepăsător trenul de pe linia paralelă. Poate se teme de hernie. Vecinele din faţă au prins a se plânge de condiţiile mizerabile. Cealaltă o priveşte neutru. Oricum, merge cu naşu’, iar cu personalul s-a obişnuit. Face naveta de 11 ani. „Asta e. Nu te pune nimeni să mergi cu trenul. Am auzit că dincolo nici nu există. Credeam că ne mai civilizăm şi noi, da văd că tot aşa au rămas. Ca pe vremea comuniştilor“, zice scârbită.
Din lumea a treia, a patra….
Roţile scrâşnesc şi trenul se pune în mişcare. Încet, ca după o operaţie de apendicită. Îmi imaginez cât de exotică trebuie să fie o astfel de călătorie pentru un străin. Am fi, şi nu pentru prima dată, o ţară din lumea a treia. Chiar dacă, în closetul împuţit, cu mirosul de urină îmbibat în pereţi, apa ţârâie la ţeava instalată deasupra chiuvetei. Mi-amintesc un reportaj realizat în India, cu trenuri neîncăpătoare pe care oamenii se căţărau pentru a merge la muncă. Ei, parcă-i mai bună viaţa pe care o ducem noi aici!…
La a treia staţie cobori. Nasul încă nu se obişnuieşte cu mirosul străin. Peste o oră, te întorci. Cu personalul.
