Pentru mulţi, Deutsche Welle nu este decât o siglă în colţul unor reportaje şi documentare preluate cu râvnă de televiziunile româneşti de după revoluţie. Pentru Vlad Mixich, editorialist la Gazeta de Sud, Deutsche Welle a reprezentat, timp de două săptămâni, locul unde a gustat din deliciile profesionalismului desăvârşit. Întors acasă, ne povesteşte cum este să lucrezi în inima unui „gigant media“.
Succesul
Iulian Fira: Vlad, să ne imaginăm că ai de-a face cu o persoană care nu a văzut în viaţa ei vreun documentar dintre acelea având în colţ sigla DW. Spune-mi, te rog, ce este Deutsche Welle?
Vlad Mixich: Ce este Deutsche Welle poate afla oricine are acces la internet. Prezenţa gigantului media cu sediul la Bonn este consistentă pe internet, site-ul DW fiind o sursă preţioasă de informaţii chiar şi pentru mass-media din România, care preiau frecvent informaţiile furnizate de la Bonn. De ce îl numesc gigant media? Pentru că este vorba de un post de radio care poate fi ascultat în nu mai puţin de 29 de limbi, iar televiziunea are patru departamente în diferite limbi. DW este în fapt omologul german al BBC International sau al Radio France International. Titulatura postului se traduce prin „Valul German“ şi acest nume spune mai mult decât pot spune eu. Cei care nu ştiu cu ce se ocupă DW nu au motive de ruşine. Pe toate autobuzele din Bonn sunt reclame imense ale instituţiei mass-media: „Valul German care emite din inima Europei“. Cu toate acestea, studenţii din Bonn nu ştiu nimic precis despre acest post de radioteleviziune. Orice neamţ a auzit acolo de DW, dar puţini ştiu cu exactitate ceva. Şi asta pentru că DW nu emite deloc în Germania. În schimb, am avut surpriza să îl aud chiar şi în Hong Kong.
I.F.: Vom reveni în mod sigur asupra vocaţiei internaţionale a acestui concern media. Dar ceea ce interesează pesemne pe mulţi este: cum ai reuşit să ajungi acolo?
V.M.: Participând la Concursul pentru tineri jurnalişti organizat de Deutsche Welle şi Ambasada Germaniei la Bucureşti. Şi având speranţă şi mult noroc primit în dar de la Dumnezeu. Sunt mândru de acest premiu, cu atât mai mult cu cât juriul a fost alcătuit din Emil Hurezeanu, Robert Turcescu şi Bogdan Chireac. Nu pot uita şi oportunitatea oferită de Gazeta de Sud care a găzduit în paginile sale textul câştigător.
I.F.: Va mai exista altă ediţie a acestui concurs? Te întreb pentru că sunt sigur că, ajungând doar până aici cu lectura, sunt deja destui tineri jurnalişti care vor să îţi calce pe urme. Mărturisesc că sunt unul dintre ei.
V.M.: Din câte ştiu eu, acest concurs a fost iniţiat cu cinci ani în urmă. Bănuiesc că o continuitate este dorită de către organizatori, dar nu pot prezice viitorul. Oricum, concursul este îndeajuns mediatizat în presa centrală şi on line pentru a nu scăpa ochiului vigilent al unui tânăr jurnalist cu vocaţie.
Impresii
I.F.: În ce a constat stagiul tău practic în cadrul Deutsche Welle?
V.M.: Într-o capsulă concentrată de jurnalism. Am fost aruncat încă din prima zi în linia întâi. Mi s-a solicitat să scriu într-o oră un comentariu despre problema nucleară iraniană, a cărei evoluţie înregistrase recente modificări. Cu ajutorul colegilor din redacţie, am înregistrat textul în treizeci de minute şi, la nici două ore de la enunţarea sarcinii, am fost „on air“. Apoi, cu trecerea timpului şi cu ajutorul prompt al colegilor din redacţie, am învăţat mersul lucrurilor. Am constatat pe propria-mi piele că jurnalismul nu se învaţă din manuale, ci practicându-l, fără a uita că lecturile susţinute sunt vitale în acest domeniu. A fost extraordinară disponibilitatea cu care colegii din redacţie mi-au pus la dispoziţie cunoştinţele lor. O disponibilitate generată de conştiinţa faptului că de rapiditatea integrării mele în mecanismul redacţiei depindea calitatea actului jurnalistic. Şi, spre bucuria tuturor, în ultimele zece zile, a fi „on air“ devenise un fapt cotidian pentru mine, semn al existenţei unor buni profesori şi, totodată, buni profesionişti.
I.F.: Povesteşte-mi, pe scurt, o zi din viaţa unui jurnalist Deutsche Welle.
V.M.: Normalitatea unei ţări îmbătrânite în cultul muncii, cum e Germania, dictează începerea unei zile de muncă la 9.30 dimineaţa, nu cum este cazul uneori la noi, cu noaptea în cap. O dimineaţă care începe ca peste tot, cu o cafea şi cu citirea fluxului de pe agenţiile de presă. Apoi începe nebunia… şi în funcţie de derularea evenimentelor. Uneori e necesar ca într-o oră să scrii, înregistrezi şi produci un material referitor la o ştire apărută chiar în clipa în care făceai burghez cu ochiul cafelei aromate. Spre ora prânzului, care poate fi luat în restaurantul din incinta clădirii DW, lucrurile se mai liniştesc, întrucât se termină şi cele două ore de emisie continuă în România. În rest, jurnalistul care este „pe tură“ trebuie să emită din oră în oră ştirile actualizate în limba română. Ceilalţi pornesc fie spre documentarea pentru viitoarele materiale, fie la munca pe teren. Seara, la 18.00, toţi pleacă spre casă pe sub castanii superbi ai oraşului şi pe lângă clădirile elegante din vecinătatea DW, fostele sedii ale ambasadelor, din vremea când Bonnul era capitală federală.
I.F.: A existat vreun moment special în timpul şederii tale acolo?
V.M.: Realizasem într-un reportaj la Dusseldorf mai multe interviuri în care specialişti psihiatri de marcă din Europa contraziceau speranţele optimiste ale ministrului român al sănătăţii vizavi de întruparea proiectului reformei în sistemul sănătăţii mintale din România. În clipa în care reportajul a fost preluat în ţară de mai multe publicaţii prestigioase, am înţeles că „făcusem o ştire“. Miezul momentului special nu este însă legat de fabricarea unei ştiri, ci de felicitările venite prompt şi zâmbitor din partea colegilor. O atitudine cu atât mai lăudabilă, cu cât este uneori prea rar întâlnită în viaţa de toate zilele. Este vorba de o atitudine plină de stil. Stilul profesioniştilor.
I.F.: Spuneai că Deutsche Welle se adresează cu preponderenţă exteriorului Germaniei. Îşi mai păstrează totuşi tipicul german sau s-a transformat într-o instituţie cosmopolită?
V.M.: Depinde ce înţelegi prin tipic german. Dacă înţelegi exactitate, concizie şi rigoare, răspunsul este da. O instituţie jurnalistică este cosmopolită prin însuşi obiectul activităţii sale, furnizarea de ştiri din întreaga lume, şi DW, cu cele 30 de departamente ale sale, este foarte diversă. Totuşi, informaţiile legate de actualitatea germană au prioritate în faţa altora.
I.F.: Cum se prezintă raportul media-politic-economic în cadrul Deutsche Welle?
V.M.: DW este o instituţie finanţată din bugetul federal. De aceea, este protejată de imixtiunile unor persoane cu un important surplus financiar, dar şi cu un exces de opinii. Pe de altă parte, dependenţa bugetară impune limitări financiare în anumite direcţii. În acelaşi timp, calitatea de post care reprezintă Germania îi privează pe jurnaliştii DW de luxul partizanatului politic. De ce spun lux? Pentru că în Europa Occidentală jurnaliştii de opinie nu mimează neutralitatea, ci îşi asumă vocal şi public opţiunile. Iar asta ţine de normalitate. La DW însă, neutralitatea este pe cât de incomodă, pe atât de necesară.
Românii şi Deutsche Welle
I.F.: Ai întâlnit alţi români care să lucreze la Deutsche Welle?
V.M.: Nu am numărat exact câţi membri are departamentul de limba română din DW, dar numărul se apropie de 15. E vorba de jurnalişti profesionişti, şi tineri, şi mai experimentaţi, şi nu vreau să menţionez aici un anumit nume, pentru că am a le mulţumi tuturor şi am apreciat aspecte ale personalităţii fiecăruia.
I.F.: Cum sunt văzuţi românii şi România prin ochii unei instituţii media germane?
V.M.: Complicaţi, cu multe probleme din trecut rămase nerezolvate, cu multe dileme actuale şi cu un viitor a cărui incertitudine suscită interes. Dar multe alte ţări, chiar şi Germania, sunt receptate în acelaşi fel. Intrarea noastră în UE înseamnă mult, cel puţin la nivel simbolic. Suntem în continuare diferiţi, dar diferenţele nu mai sunt ireconciliabile.
I.F.: Acum ai răspuns ca un diplomat de profesie, nu ca un jurnalist.
V.M.: Este atipic şi onorant pentru un jurnalist să fie de partea „greşită“ a microfonului. Totuşi, interpretând şi urmărind cu atenţie atâtea declaraţii ale adevăraţilor diplomaţi, ajungi cu timpul să împrumuţi din obiceiurile lor. Sper că am împrumutat din cele bune…
I.F.: Care sunt diferenţele dintre Deutsche Welle şi o organizaţie media românească?
V.M.: Diferenţele nu ţin neapărat de domeniul calităţii. Presa locală se îndreaptă către o vocaţie comunitară şi, cu cea mai mare sinceritate, Gazeta de Sud este cel mai strălucit exemplu autohton în această direcţie. DW este un post special pentru că se adresează unui public foarte eterogen. Deşi o discuţie despre diferenţele dintre media occidentală şi presa de la noi este extrem de interesantă, nu aş putea fi riguros fară a fi şi exhaustiv. Limitele spaţiului mă obligă aşadar să spun cu părere de rău pas iniţierii unui astfel de dialog.
I.F.: Am să insist totuşi şi am să te rog să îmi spui, într-o singură sintagmă, de ce ar avea nevoie presa românească pentru a ajunge la nivelul celei germane.
V.M.: Ar avea nevoie de jurnalişti născuţi şi crescuţi în Germania…
Viitorul
I.F.: Cum s-a finalizat stagiul tău la Deutsche Welle?
V.M.: Finalul mi-a adus o bucurie şi o provocare totodată. Am primit şi am acceptat oferta de a deveni corespondent al DW în România, statut ce îmi va solicita atât muza, cât şi organul relativităţii specifice nouă românilor. De aceea, doresc să cer pe această cale ajutorul cititorilor Gazetei de Sud, rugându-i să-mi comunice prin intermediul unei scrisori pe adresa redacţiei GdS sau al unui mail trimis pe adresa [email protected] orice poveste sau eveniment care le trezeşte interesul. Sunt convins că vocea mea acolo trebuie să fie doar un simplu intermediar pentru gândurile şi faptele din viaţa oltenilor.
