Deşi nu are toate cele necesare pentru noul an şcolar, Oana, o elevă de clasa a VI-a din judeţul Gorj, abia aşteaptă să păşească în clasă. Cristi, fratele său mai mic, a avut şi are încă o copilărie chinuită de boală: a fost operat de cataractă. Amândoi merg la şcoală şi învaţă cum pot ei mai bine.
În poarta casei sărăcăcioase şi fără jumătate din gard apare un copil timid. Este o fetiţă de numai 12 ani, îmbrăcată-n haine cătrănite de vreme şi de lipsuri, cu un chip oval şi ochi căprui. Oana Dezrobitu este singură acasă şi are grijă de doi frăţiori mai mici. Două mogâldeţe, arse de soare şi cu chipuri zâmbăreţe, apar de după micuţa fată. Tatăl este plecat în sat cu băiatul cel mare, iar mama în oraş. „Merg să-l caut pe tata“, spune fata, sărind jumătatea de gard care îi împrejmuieşte gospodăria.
Satul celor uitaţi de lume
Casa familiei Dezrobitu, din satul gorjean Voinigeşti, este sărăcăcioasă, gardul din cărămidă s-a dărâmat, iar poarta de metal este legată cu sârmă, ca să nu se prăvălească. Ştefan Dezrobitu are 37 de ani şi este tatăl a patru copii: doi băieţi şi două fete. „Suntem săraci şi trăim din groapa de gunoi a municipiului Târgu Jiu. Mai mergem şi adunăm PET-uri, pe care le vindem. Pe copii nu i-am trimis niciodată la cerşit sau la gunoaie“, spune tatăl, în timp ce în ochii săi apar câteva lacrimi.
Satul Voinigeşti este uitat de lume: nu are drumuri asfaltate şi nici apă curentă. Majoritatea sătenilor nu au un loc de muncă şi trăiesc de pe urma PET-urilor de la groapa de gunoi. Satul aparţine de comuna Băleşti, dar oamenii spun că primarul i-a uitat de mult: „Ne-au uitat şi primarul, şi toată lumea. Dacă am trece de Târgu Jiu, poate că primarul Cârciumaru s-ar ocupa de noi. Când nu o mai fi groapa de gunoi, nu ştiu ce se va alege de cei din Voinigeşti!“, spune un bătrân.
Bunăstarea este cunoscută de doar câteva familii din această aşezare. Iar mizeria le este familiară multora. „Dacă nu era groapa de gunoi, erau morţi de foame mulţi dintre noi, cei săraci. Mergem şi vindem ce găsim pe acolo. Iarna este mai uşor, dar vara este groaznic din cauza mirosului teribil. Este o firmă care cumpără ceea ce găsim noi. Aşa îşi câştigă mulţi existenţa. Mai merg şi la muncă-n sat. Fiecare se descurcă aşa cum poate“, povesteşte unul dintre sătenii din Voinigeşti. Legendele spun că soţia banului Mihai al Craiovei s-a născut în acest cătun, al Voinigeştilor. „Lumea uită legendele, dar eu le mai ştiu. Soţia lui Mihai Viteazul era de aici. Suntem un sat foarte vechi, plin de poveşti“, spune nea Costică, un bătrân de 70 de ani, venit aici „de la câmpie, dintr-o comună bogată“.
„Nu am nici ghiozdan, nici uniformă“
Vacanţa de vară a trecut repede, dar pentru Oana acest fapt este o bucurie: micuţa abia aşteaptă să meargă din nou la şcoală. Uitându-se la pietrişul din curte şi agitându-şi degetele subţiri, fetiţa spune că nu are încă ghiozdan şi nici uniformă: „Nu am ghiozdan nou, nu a mai avut mami bani să-mi cumpere. Şi nici uniformă nu am. Dar de luni mă duc la şcoală. Îmi place foarte mult la şcoală!“, mărturiseşte Oana. Lipsurile în care a copilărit nu au împiedicat-o să înveţe. În clasele I-IV, Oana a obţinut mai multe menţiuni, iar tatăl său spune că era mai bine atunci, pentru că învăţa la unitatea şcolară din Voinigeşti. De un an, a fost mutată la Şcoala generală de la Drăguţeşti. „Este altceva, clasa a V-a a fost mai grea, nu a mai luat menţiune. Să vedem ce face anul acesta. Dar este un copil bun, care vrea să înveţe“, spune tatăl, mângâind părul şaten al micuţei Oana.
Nici mama, nici tatăl nu au un loc de muncă. Viaţa lor înseamnă o bătălie zilnică pentru a supravieţui: „Au fost şi zile când nu am avut bani de pâine. Nu este uşor, dar am făcut tot posibilul ca să fie bine pentru copii, să nu sufere de foame“, continuă tatăl.
Caiete şi adidaşi noi
Oana scoate din dulap un caiet şi începe să scrie: „Mai sunt câteva ore, multe, şi începe şcoala“. Fetiţa este stângace şi spune că îi place foarte mult limba română. „Îmi place să citesc la română, poveştile îmi plac şi din când în când le mai spun şi fraţilor mei mai mici ce am citit. Le spun poveşti seara când stăm în casă. Ziua mai este de făcut treabă-n curte, cu mami“, spune Oana.
Camera în care locuiesc fata şi fraţii săi are trei paturi, o masă aşezată lângă fereastră şi un dulap vechi. Oana ia câteva haine, pentru a ne arăta ce i-au cumpărat părinţii pentru noul an şcolar: un trening şi o pereche de adidaşi roz. „Am dat 150 de mii de lei pe adidaşi şi vreo 300 pe trening. Am mers la magazin, am zis să nu îi cumpăr haine pentru şcoală la mâna a doua. Doar pentru astea şi pentru vreo zece caiete am avut bani. Mai cumpărăm pe parcurs. Nu ştiu ce vom face cu uniforma“, a afirmat Ştefan Dezrobitu. Oana se uită cu tristeţe la vechiul ghiozdan, este roz, dar murdar şi rupt pe la colţuri: „Lasă, tati, că-l mai iau pe ăsta!“.
Naşul i-a cumpărat tot ce îi trebuie pentru şcoală
Cristi, fratele Oanei, este elev în clasa a III-a şi a fost transferat la unitatea şcolară din Băleşti. Anul trecut, copilul a fost operat la Bucureşti de cataractă. Are şi acum probleme cu ochii, însă nu vrea să renunţe la şcoală. Tăcut, băiatul abia răspunde la întrebări. La fel ca sora sa, este îmbrăcat sărăcăcios, este mai scund decât Oana şi seamănă cu tatăl său. „Naşul a cumpărat tot ce îi trebuie lui Cristi pentru şcoală: caiete, ustensile pentru scris, haine. I-a luat şi ghiozdan! Acum are cu ce să meargă la şcoală. Este greu, noi, eu şi cu nevastă-mea, nu ne puteam descurca să le luăm amândurora. Am avut mare noroc“, spune Ştefan Dezrobitu. Ghiozdanul nou, caietele şi hainele îl aşteaptă pe Cristi, iar copilul este încântat că va începe şcoala: „Îmi place la şcoală. Am colegi mulţi şi ne jucăm. La teme mă mai ajută Oana şi mama. Nu este prea greu, dar mă mai dor ochii“.
Viaţa nu este întotdeauna şi pentru toţi veselă. Sau dreaptă. Există copii care au cunoscut iadul sărăciei, dar, cu toate acestea, vor să înveţe. Visează la un viitor mai frumos, sunt conştienţi că a merge la şcoală este primul pas către o viaţă mai bună. Şi luptă cu toate forţele, ca şi Oana, să reuşească…
Două milioane de lei vechi, venit lunar
Membrii familiei Dezrobitu trăiesc dintr-un venit de aproximativ două milioane de lei vechi – alocaţiile copiilor. Tatăl şi mama merg la muncă pe la vecini, pentru a mai strânge ceva bani. De ajutor social nu mai beneficiază, pentru că, potrivit celor de la Primăria Băleşti, nu se mai încadrează. Iar la AJOFM Gorj nu au avut noroc să-şi găsească un loc de muncă.
