Mihaela a trait cu un traficant kurd de arme si de doi ani se chinuieste sa-si recapete identitatea romana
I se spune „Turcoaica“. E romanca, dar a facut greseala de a se casatori cu un kurd, cu care s-a mutat la Istanbul. Dupa mai multi ani de chinuri, a scapat cu fuga din iadul unei casnicii specifice societatii islamice, in care femeia are doar statutul de sluga. Amenintata cu moartea de sotul sau, n-a reusit sa-si aduca inapoi in tara si fetita, care s-a nascut totusi in Romania. Intoarsa acasa, tinara de 27 de ani incearca sa-si refaca viata, sa-si gaseasca un loc de munca legal. Insa, autoritatile romane refuza de doi ani sa-i intocmeasca acte de identitate, desi femeia nu a renuntat niciodata la cetatenie.
Violata de 21 de barbati
Nascuta pe 22 august 1975, Marilena Mihaela Can a copilarit in satul Lupoaia, la o azvirlitura de bat de orasul gorjean Motru. Provenind dintr-o familie destramata, a fost crescuta de bunicii dinspre mama. La virsta de 15 ani – era in clasa a IX-a la liceu – i s-a intimplat o nenorocire care avea sa-i marcheze intreaga viata:
„Am fost violata de 21 de indivizi, care m-au tinut sechestrata vreme de zece zile. Am reclamat la politie, procuratura a facut ancheta, procesul s-a judecat, dar numai vreo trei sau patru dintre violatori au fost condamnati, ceilalti aparind doar ca martori la proces, caci erau odraslele unor persoane importante din Motru. N-am mai putut suporta intreaga tevatura si am plecat de acasa“.
Locuind o vreme prin Filiasi, apoi in Craiova, Mihaela l-a cunoscut in acea perioada pe Ayhan Can, un turc – de fapt, apartinind etniei kurde – cu vreo zece ani mai in virsta decit ea: „Probabil ca mi-a luat mintile, de am acceptat sa plec cu el in Turcia. Nu stiam ce ma asteapta acolo“.
„Turcia nu e ca la televizor“
Tinara gorjeanca a crezut ca-l va apuca pe Dumnezeu de picior atunci cind s-a hotarit sa-l urmeze pe turc. Abia cind a ajuns la Istanbul si-a dat seama ca s-a inselat. „Am fost cam un an concubina lui Ayhan, apoi ne-am casatorit. N-am avut insa o viata deloc usoara. In apartamentul lui cu trei dormitoare si o sufragerie nu locuiam doar noi, ci si fiica lui din prima casatorie, soacra-mea, cele patru cumnate si fiica noastra“, povesteste Mihaela, tinind neaparat sa specifice: „Turcia nu este deloc ca la televizor, femeia fiind acolo doar o sluga, nu o consoarta. Capatasem acelasi statut cu al turcoaicelor – n-aveam voie sa ies din casa, n-aveam voie sa ma machiez. Daca imi faceam baie in fiecare zi si imi schimbam lenjeria eram considerata curva, la fel si daca indrazneam sa vorbesc cu vreun barbat. La inceput, pina sa devin musulmana, soacra-mea imi striga ca spurc si locul pe unde calc ori mincarea pe care o ating. Grija mea era curatenia. Eu faceam curat si spalam pentru toti din casa. Soacra-mea a cumparat la un moment dat o masina de spalat, dar n-a vrut sa o scoata din cutie timp de doi, numai ca sa spal eu rufele. Si la puscarie cred ca era mai bine“.
„Eram nevoita sa slugaresc pe la rude ca sa primesc haine pentru copil“
Si relatia cu sotul, atit de frumoasa la inceput, incepuse sa se deterioreze: „Ma batea din te miri ce. Toata ziua statea la cafenea, unde invirtea fel de fel de afaceri murdare: falsifica acte de identitate si cecuri, vindea arme ori alte chestii ilegale“.
Nu s-a schimbat nimic nici dupa ce a venit pe lume fiica lor, Sule, nascuta chiar la Motru, in Romania, in primavara lui 1994. Copila a invatat sa vorbeasca atit turceste, cit si romaneste, insa la virsta de trei ani a fost obligata de bunica din partea tatalui sa vorbeasca in casa doar in dialectul kurd, astfel ca a fost nevoita sa invete si aceasta limba. „Nici la fata sotul meu nu tinea prea mult. Nu-i cumpara haine, asa ca eu eram nevoita sa slugaresc pe la diferite rude de-ale lui, pentru a primi in schimb haine – fie si purtate – pentru fetita. Odata, cind era micuta, se juca pe linga bunica ei cind aceasta facea ceai. A varsat ceaiul fierbinte pe ea, dar Ayhan n-a vrut sa o duca la spital, sustinind ca nu are bani pentru asa ceva, iar pe mine m-a stilcit in bataie pentru ca am plins cind am vazut ca fetita se oparise. Tirziu, noaptea, am ajuns totusi la spital, unde medicul, cind ne-a vazut, a intrebat de cine sa se ocupe mai intii – de fiica mea oparita, sau de mine, care eram batuta“, isi aminteste Mihaela Can.
Evadarea din iadul turcesc
Nemaiputind suporta, Mihaela a incercat sa scape din acel iad. Prima tentativa a fost in 1997, cind s-a intors in Romania impreuna cu sotul si cu fiica lor: „Bunicii mei aveau niste pamint, iar lui Ayhan ii venise ideea sa-l vinda, ca sa ia ceva bani pe el. Intii trebuia insa ca bunicii sa-mi faca mie acte pe acel teren, iar eu i-am spus lui Ayhan ca, pentru asta, trebuie sa-mi fac repatrierea. Repatriere pe care am si obtinut-o, dar sotul meu si-a dat seama ca, de fapt, as putea sa-l parasesc, asa ca a trebuit sa suport consecintele. M-a batut chiar in Gara de Nord, iar cind am ajuns la Motru mi-a luat fata si a plecat in Turcia, spunindu-mi ca, daca vreau sa o mai vad, sa-l urmez. M-am dus la politie si l-am reclamat, dar politistii din Motru nici macar nu mi-au inregistrat plingerea, spunindu-mi ca nu se baga ei in chestiuni de familie. In aceasta situatie, am fost nevoita sa plec si eu in Turcia“.
In septembrie 2000, „Turcoaica“ a reusit sa „evadeze“, dar singura, fara fetita: „S-a intimplat dupa o bataie zdravana, o cumnata scapindu-ma sa nu ma taie Ayhan cu cutitul. Am fugit de acasa si m-am refugiat citeva zile la o alta cumnata ce era maritata si locuia tot in Istanbul. In acest timp, am mers la Consulatul Romaniei din Istanbul si am cerut ajutorul pentru a pleca in tara cu fiica mea. Salariatii ambasadei mi-au cerut o taxa de 30 de dolari, ori eu nu aveam nici un ban. Le-am spus ca voi plati imediat ce ajung in tara, dar mi-au raspuns ca nu se poate, sa ies in strada si intr-o ora «produc» eu banii astia fara probleme. Nu ma asteptam ca tocmai de la Consulatul Romaniei sa fiu impinsa la prostitutie. N-am acceptat sa fac asta, asa ca am ajuns in tara fara fetita“.
Straina in propria tara
De doi ani, Mihaela Marilena Can este considerata persoana straina in propria tara, desi nu a renuntat niciodata la cetatenia romana: „Am facut tot ce am putut ca sa-mi recapat identitatea, dar tot nu pot sa-mi fac buletin romanesc. Mi se solicita tot felul de acte – care au ramas la sotul meu, in Turcia – pentru a mi se elibera buletinul de identitate. Ori eu nu pot sa aduc actele respective, insa Ministerul Afacerilor Externe le-ar putea obtine foarte usor prin Consulatul din Istanbul. Am ajuns sa ma legitimez cu buletinul turcesc in propria tara, sa nu ma pot angaja legal nicaieri, nu pot nici macar sa intentez actiunea de divort pentru a-mi obtine fetita“.
Acum in virsta de 27 de ani, Mihaela incearca sa-si gaseasca locul in societatea romaneasca. Munceste – dar fara contract de munca, pentru ca nu are buletin -, s-a intors in casa bunicilor si spera ca, intr-o buna zi, o va avea alaturi pe fiica ei.
Fetita are acum opt ani, este in clasa a II-a la o scoala din Istanbul si corespondeaza cu mama sa, pe furis de Ayhan. „Acum un an, cind s-a dus la scoala in clasa I, i-am trimis eu, din Romania, caiete, creioane, pixuri, ghiozdan, pina si guma de sters, pentru ca Ayhan nu-i cumparase nimic. Ultima data cind mi-a scris, mi-a transmis sa-i cumpar si sa-i trimit o pereche de pantofi, pentru ca ai ei sint gauriti. Voi face tot posibilul sa o aduc si pe ea in tara, chiar de-ar fi sa o rapesc si sa o trec ilegal granita. Nu-mi pasa nici de amenintarile cu moartea pe care le-am primit de la sotul meu. Insa, mai grav este faptul ca sint zeci, poate sute de romance in Turcia care ar vrea sa scape din acel iad, dar nu pot ori nu sint ajutate atunci cind incearca, autoritatile romane refuzind sa le intinda o mina de ajutor“, spune Mihaela.
Rabdare si speranta
Serviciul de Evidenta Informatizata a Persoanei Motru este gata sa-i intocmeasca „Turcoaicei“ cartea de identitate romaneasca, insa femeia, fiind casatorita in Turcia, va trebui sa prezinte certificatul de casatorie tradus si transcris, operatiune care poate dura citeva luni de la depunerea dosarului la Oficiul de Stare Civila Motru, dupa cum a precizat Constanta Ghindoc, seful acestei institutii. Si reprezentantii Ministerului Afacerilor Externe s-au aratat gata sa-i acorde tot sprijinul Mihaelei Can. Tinara trebuie doar sa adreseze Directiei Relatii Consulare din cadrul MAE un memoriu amanuntit, in care sa-si prezinte situatia si sa arate precis documentele de care are nevoie din strainatate. Actele ii vor fi obtinute de la autoritatile turce, trebuie sa aiba insa rabdare, bani – contravaloarea duplicatelor, daca autoritatile turce solicita acest lucru – si speranta ca institutiile turcesti vor fi cooperante la solicitarea statului roman.
Cele mai mari dorinte ale Mihaelei Can – obtinerea divortului si a fetitei – sint insa mai greu de indeplinit. Abia dupa obtinerea cartii de identitate romanesti va putea inainta actiunea de divort si va putea cere instantei sa-i fie acordata si fetita. Procedurile judiciare – fie si numai citarea in strainatate – sint insa foarte complicate si de durata. Iar pentru a invinge, „Turcoaica“ va trebui sa aiba rabdare, consecventa si, mai ales, speranta.
