Într-una din deplasările familiei mele spre Staţiunea “Pârâul Rece” ne-am abătut de la drumul naţional, ajungând în Câmpina pentru a vizita Castelul Iuliei Haşdeu. Acum am scris câteva rânduri despre tânăra româncă ce uimise prin personalitatea ei un întreg continent.
Iulia Haşdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869 la Bucureşti, tatăl ei fiind marele lingvist, scriitor şi istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu. Copila a fost botezată cu acelaşi prenume ca al mamei – un semn al supremului omagiu adus soţiei. Fetiţa alintată “Lilica” vorbea deja la vârsta de 2 ani limba franceză, iar la împlinirea a 4 ani ea începuse să scrie. La 7 ani compunea naraţiuni precum Mihai Vodă Viteazul şi poeme ca Domnia lui Ţepeş Vodă şi Oasele lui Ţepeş Vodă. Când avea 8 ani, în 1877 ea a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV la “Şcoala Primară de Băieţi” nr. 2, primind în acelaşi an, la 27 septembrie un “atestat de clasele primare pentru băieţi”. Tot atunci Iulia reunea povestirile sale scrise parţial în limba franceză şi parţial în limba română într-un ciclu intitulat Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la zece până la douăzeci de ani. La vârsta de 11 ani ea a scris tragedia în trei acte Dama de circ, comedia Amorul e scânteie, piesele de teatru într-un act (în franceză) Adieu et Bonne Arrive şi Les enfants ne jugeant pas, povestirile Trandafirul moşului şi Étoile et celeste. În anul şcolar 1877 a fost înscrisă în clasa I la Liceul “Sfântul Sava” din Bucureşti (tot de băieţi) ca particulară, absolvind acea instituţie în vara anului 1881 cu calificative excelente. Se spune că dorinţa tatălui ei era următoarea: tot ceea ce îi fusese inaccesibil acestuia în copilărie (muzica, pictura, artele înrudite) să îi devină accesibil scumpei sale fiice. Iată cum o îndemna pe fiica sa celebrul tată: “Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu, basarabo-munteancă-ardeleancă – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc.”. Având o voce extraordinară, Iulia a terminat “Conservatorul din Bucureşti” la secţiile de canto şi pian.
Însoţită de mama sa, adolescenta a plecat în septembrie 1881 la Paris, fiind înscrisă la Colegiul “Sévigné”, unde a obţinut bacalaureatul în 1886; în acelaşi an ea se înscrie la “Facultatea de Litere şi Filosofie” de la Sorbona şi participă simultan la cursurile de la “École de Hautes Études” din Capitala Franţei. La Sorbona ea a susţinut două conferinţe publice: Logica ipotezei şi A doua carte a lui Herodot. Era îndrăgostită de cultura şi civilizaţia franceză, fiind impresionată de trei mari personalităţi: Napoleon Bonaparte; Victor Hugo; Ferdinand de Lesseps (diplomat şi antreprenor, coordonator al lucrărilor de execuţie a “Canalului de Suez” şi “Canalului Panama”). Tânăra începe pregătirea tezei de doctorat cu tema Filosofia populară la români: logica, filosofia, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea (doctrină filosofico-religioasă iniţiată de Leibniz – n.n.).
Destinul a fost potrivnic în scurta viaţă a Iuliei Haşdeu. În 1887 dânsa se îmbolnăveşte grav, dar ignoră primele semne ale bolii din dorinţa de a-şi continua studiile; medicii sunt nevoiţi să dea un verdict nemilos: avea tuberculoză. Ea vine într-o scurtă vizită la Curtea de Argeş şi se întoarce la Paris; în aprilie 1888 este obligată din raţiuni de sănătate ca să-şi întrerupă studiile, iar cu o lună înainte scrie cu ultimele ei puteri poezia Moartea – o tristă premoniţie a ceea ce avea să se întâmple: se stingea din viaţă la 29 septembrie 1888 la Bucureşti după un ultim tratament la Montreux, Elveţia care nu a dat rezultate. Redau cele câteva versuri ale acelei poezii: “Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,/Că ea este lumina puternică şi caldă./Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă -/Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă./Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;/Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,/Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte.”.Am reţinut, de asemenea, poezia Iuliei Haşdeu, O, Doamne! pe aceeaşi temă: “O, Doamne, cer iertare, aş vrea acum să mor!/N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară/Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor/Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!/Mai bine e să mor, nici nu mai pot să plâng/Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut./Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,/Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.”.
Imediat după moartea Iuliei, în filele “Revistei Noi” al cărei director era B.P. Haşdeu au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale; un număr al revistei a fost expediat la Paris către colegul şi amicul Michel Bréal care i-a confirmat că proiectul publicării operelor Iuliei în Capitala Franţei fusese primit cu mare simpatie. Casele de editură “Hachette” şi “Socec” au încredinţat tiparului în anul 1889 cele trei volume ale colecţiei “Oeuvres posthumes” de Iulia B.P. Haşdeu. Michel Bréal scria la 20 aprilie 1889 aceste rânduri: “Fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să îi păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste.”.
În martie 1890 Bogdan Petriceicu Haşdeu relata faptul că primise un semn de la scumpa lui fiică: “Trecuseră şase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea (un pachet – n.n.) de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema luciul de vârful hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-ânsa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons;cela doit te sufire. Julie Haşdeu.» (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să îţi fie îndeajuns.). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele.”. După acest semn divin neaşteptat Haşdeu şi-a asumat scopul de a face orice pentru a regăsi spiritul fiicei pierdute. El s-a refugiat în lumea spiritismului, a construit un mic templu la Cimitirul “Bellu” din Bucureşti şi în anul 1893 a decis să ridice Castelul de la Câmpina.
Vizitându-l, am rămas impresionaţi de arhitectura inspirată din Evul Mediu având o înfăţişare de fortăreaţă. Intrarea principală era străjuită de două mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele “şapte vămi ale văzduhului” din credinţa populară; lângă jilţuri sunt sculptate săgeţile care reflectă procesul reversibil al reîncarnării. Se crede că în acest spaţiu miraculos Haşdeu ar fi compus, pe baza sugestiilor fiicei sale Iulia, primul volum de spiritism din literatura română, intitulat Sic Cogito. Aflată pe patul de moarte, Iulia F. Haşdeu îşi amintise hotărârea luată împreună cu soţul său: donarea acelui castel “Academiei Române”; acolo puteau locui vizitatorii din toate provinciile româneşti, fără a plăti chirie pentru câteva zile. Părinţii Iuliei au murit la o distanţă temporală de cinci ani: mama la 2 iulie 1902 şi tatăl la 25 august 1907. În fiecare an începând din 2 iulie la acel Castel are loc “Sărbătoarea celor două Iulii”.
Am ajuns şi la mormântul Iuliei Haşdeu din Cimitirul bucureştean “Bellu”. Acesta este înconjurat de garduri, iar cavoul ei este închis cu lanţuri. Totuşi, gardurile şi lanţurile de fier nu au putut şi nu vor putea opri niciodată zborul minunatei tinere talentate şi poliglote din România, care a uimit Europa. La Paris, pe Rue Saint-Sulpice nr. 27 la 20 decembrie 1993 a fost amplasată o placă amintind că acolo a locuit Iulia Haşdeu, poeta româncă de expresie franceză. Poetul şi eseistul Sully Prudhomme (1839-1907), primul laureat al “Premiului Nobel pentru Literatură”, scria următoarele: “Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor; sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului lor. Domnişoara Haşdeu a făcut în ţara noastră (Franţa – n.n.) cea mai mare onoare ţării sale.”.
Autor Dan Mihai Bârliba
