In casa cu tencuiala mincata de timp si cu acoperisul care sta sa cada locuiesc noua oameni. Inca de cind pasesti pe poarta stirba, saracia te intimpina, pazita de un ciine schilod, care nu mai are nici putere sa latre. Pe o gramada de crengi subtiri care ar trebui sa incalzeasca familia Bizera toata iarna, un baiat sta cocotat rinjind la oamenii care trec pe ulita. „E handicapat. E inapoiat mintal si se poarta ca un copil mic, chiar daca are saptespe ani“, spune taica-sau cu amaraciune in glas.
„Mihaita, Mihaela, Cristi, Nicu, Marian, Lala, Ionica si Angelica. Primul are noua ani si dupa aia vin pe rind de 11, 14, 17, 18, 19, 21 si 22 de ani. Anul si copilul aproape“, isi numara Marin Bizera copiii. Daca mai era unul, termina degetele de la amindoua miinile. Oricum, mai e si Roxana, nepotica si gata, se facura zece! „Angelica, asta care are copilul, nu mai sta cu noi, ca s-a maritat. Dar si asa sintem noua oameni in casa daca ne numeri, pe linga copii, si pe mine, si pe nevasta-mea. Stam ca vai de lume si traim cu ce putem. Singurul lucru bun e ca acum, iarna, daca sintem multi, ne mai incalzim, ca tot n-avem lemne!“. Scoasa din casa de zarva de la poarta, cu picioarele goale pe un ger de crapau pietrele si cu hainele facute ferfenita, Constantina se baga in vorba, neagra de suparare. „Nu ne dau nici un ajutor de primarie, asa amariti cum ne vedeti. Depasim venitul, asa ne-au spus! Care venit, ca n-avem decit doua hectare de pamint pe care l-am lasat pirlog din lipsa de bani, un cal, un porc si doua gaini ratacite prin curte!? Pai asta e avere de luat in seama la noua oameni?! Nu stie niminea cum traim noi in casa si cum plingem ca nu avem ce pune pe masa. Se uita in curte, vad porcul si zic ca gata, sintem aranjati. Da’ gardu’ nu-l vad ca sta sa cada pe noi! Eu stau acasa sa vad de copii, barbatul munceste cu ziua. Daca gaseste, ca iarna cine te mai ia la lucru? Banii care intra in casa sint ajutorul lui Nicu, al handicapat, banii de ingrijitor ai lu’ fie-mea, ca Lala e ingrijitor la el si alocatia lui Mihaita. Copiii mai muncesc si ei, sa-si ia o haina si o gheata, ca nu pot umbla despuiati. Atit! Pai ce sa cumperi din banii astia pe scumpatatea asta?“, se vaita femeia.
„E handicapat, da’ e al meu“
In timp ce Marin si Constantina vorbesc la poarta, copiii se itesc unul cite unul din casa darapanata, de prin colturile curtii si de dupa gramada de crengi. Imbracati ca vai de ei, multi desculti, copiii sint atenti la tot ce se discuta, dar nu indraznesc sa se apropie mai mult. Numai Nicu, baiatul de 17 ani, handicapat si „cu un coeficient de inteligenta de trei puncte, ca asa ne-au spus doctorii care i-au facut teste“, cum spune tatal copilului, se trage mai aproape, agatindu-se de fusta mamei, cu acelasi zimbet pierdut intiparit pe chip. „Uitati-va la el! E handicapat, da’ e al meu. E suflet si el si trebuie sa manince! Acusi iar ma duc la pravalie sa mai iau ceva pe datorie, ca nu poti sa stai cu burta goala si sa chinuiesti copiii astia! Un kil de ulei, o bucata de brinza si cind iei banii te trezesti ca trebuie sa-i dai pe toti. Asa o sa facem si Sarbatorile – pe datorie. Daca le mai poti zice Sarbatori…“.
