„Ai piine? Ce maninci? Da-mi si mie!“, se roaga copila tinindu-se scai de oricine trece prin preajma blocului nr.7 din Valea Rosie. Puiul de om, care iti arata mindru trei degetele, pentru toti atitia ani citi are, te priveste cu ochi calzi si vioi in care s-a adunat parca toata lumina. „A cui esti?“ nu te poti abtine sa nu intrebi. „A lu’ maca!“, iti raspunde prompt micuta. E infofolita intr-o gecuta si in picioruse are inca sandale. „Bianca, vino incoace, ca uite… esti uda la picioare“, o striga femeia in virsta, care, desculta si cu hainele leoarca, spala un covor.
Bianca este cunoscuta de toti cei care locuiesc in apropiere de blocul 7 din Valea Rosie. E molipsitoare veselia ei si nu stii daca e bine sau e rau faptul ca inca nu isi da seama de povara saraciei in care traieste. Parasita de parinti, a primit cadou, cindva, demult, o papusa, singura ei jucarie. „Si cum te joci tu?“ „Pai stau afara, pe banca!“.
In cartier, blocul cu pricina are deja o „celebritate“ dobindita mai ales prin prisma locatarilor: oameni fara venituri, cu copii multi si nevoi si mai multe, fara serviciu si cu milioane de lei de achitat la intretinere. Ramasi pe drumuri de citiva ani, majoritatea si-au gasit un adapost aici, la inceput provizoriu, apoi definitiv. Pereti igrasiosi, baia insalubra „aruncata“ in capatul culoarului, un aer acru si imbicsit si un frig care le macina tuturor bruma de sanatate care le-a scapat neatinsa de neajunsurile virstei.
Bunica buna la toate
Tanta Boboc, bunica Biancai (careia micuta ii spune „maca“), impreuna cu sotul ei stau aici de sase ani, iar pe Bianca a luat-o in plasament de cind era micuta: „Ce era sa fac?! Mi-e si rusine sa spun, da’ fie-mea e o bagaboanta si o nenorocita! Si-a lapadat pina acum doi copii si pe la asta mica n-a mai dat de nici nu mai stiu cind! Am avut si eu locuinta inainte, da’ fie-mea mi-a vindut apartamentul dupa revolutie si am ramas pe drumuri. Nici nu va pot spune cit de greu o ducem! Traim toti trei din 500.000 de lei. De unde bani sa platesc si intretinerea? Numa’ sa nu ne dea afara, ca n-am unde ma duce cu copilu’ asta!“ spune Tanta, fara sa se opreasca din spalatul covorului. La cei 52 de ani pe care ii are, e inca in putere si nu se fereste de munca. „Ma mai duc pe la cucoanele mele, spal cite un covor, fac curatenie, spal geamuri, orice! Trebuie sa mincam si noi ceva, iar omu’ meu e bolnav, nici nu vede bine“, explica femeia. Nu are un pret fix, isi vinde forta bratelor pentru cit poate fiecare sa ii dea. Ca e frig sau ploaie, femeia spala covoarele altora pentru bucatica de piine a familiei. Pe vremuri, Tanta a lucrat la fabrica de confectii, iar Ion, sotul ei, a lucrat si el pe un santier. Amindoi si-au luat gindul de la pensie: „Ehei… mai traiesc eu pina la pensie?! Nu vedeti ce greu o ducem? Cum sa mai traim pina atunci?!“, dau amindoi din mina a lehamite.
Fetita e prea mica pentru a intelege necazurile bunicilor si continua sa se joace prin zoaiele ramase dupa spalarea covorului. „Gasii un ban! Hai sa ti-l dau sa te duci in oras! Mi-aduci si mie ceva?“, striga voioasa.
