Dinastia florii de tei

Desi iunie aprinde paduri intunecate, candela Invierii inca mai lumineaza sublim ferestrele prin care zorii imprastie biruitori mireasma unui tei care plinge de dor – putina cale dintre etern si efemer.

Invingatori si invinsi, deopotriva, strabatem aceasta cale amagindu-ne ca fiecare inceput e intimplarea cea mare, cind vom pasi spre usa dincolo de care „flori de tei deasupra noastra / or sa cada rinduri-rinduri“.

In realitate, dincolo de usa deschisa sint de cele mai multe ori gratii, pentru cei mai multi dintre noi, asa ca nu ne ramine decit zborul – libertatea care se invata.

Ingeri si demoni, imprumutindu-ne chipul unul lac ce nu lasa sa se vada noroiul din adinc, incercind intre doua zadarnice zbateri un „memento mori“ cu fiecare clipa. Altcineva, deasupra noastra intoarce aceeasi veche clepsidra, din care nisipul se scurge pe margini, adunat fir cu fir de vreun mester Manole ziditor de bordeie care nu se prea vad printre-atitea castele.

Imparati si proletari, asezati – unii deasupra vremii si vremurilor, altii in jurul meselor din ce in ce mai sarace si mai putine. Iar peste toti si toate, deopotriva, „valurile vinturile“, spargind oglinzi mincinoase – dintotdeauna cioburile ascund cel mai bine adevarul.

Si, dincolo de orice risipire „vreme trece, vreme vine / ce e val, ca valul trece“ ce ne-ar mai putea ramine?

Daca nu dragostea, macar amintirea celui a carui „Oda in metru antic“ este atit de dureros si nepermis de actuala: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata…“

Pentru ca, e deasupra tristetii sa se vorbeasca despre Eminescu mai mult in soapta si mai mult in treacat – de parca Lumina Luceafarului n-ar mai trece biruitoare peste noaptea uitarii care ne-a cuprins.

Nepieritoare ramine doar speranta instaurarii dinastiei florii de tei peste imperiul celor care ucid in somn.