De la filmele glam ale anilor ’70 la noul film The Mastermind cu Josh O’Connor, descoperă cum jafurile de artă au devenit un simbol al eleganței și al rebeliunii culturale.
În anii ’70, lumea artei s-a schimbat radical. Picturile nu mai erau doar expresii ale geniului, ci monedă de schimb. „Picturile au fost brusc văzute ca bani”, spune istoricul de artă Tom Flynn.
Iar acolo unde apar banii, apar și tentațiile, potrivit BBC.
Noul film The Mastermind, regizat de Kelly Reichardt și cu Josh O’Connor în rol principal, spune povestea unui jaf de artă inspirat dintr-un caz real din 1972, când două tablouri de Gauguin, un Picasso și un presupus Rembrandt au fost furate dintr-un muzeu din Massachusetts.
Furtul, orchestrat cu un amestec de disperare și vanitate, a fost mai mult decât o crimă — a fost un semn al vremurilor.
Susan Ronald: „Hoțul de artă este rebelul care sfidează sistemul”
Istoricul și autoarea Susan Ronald explică de ce cultura pop a transformat hoțul de artă într-un simbol al libertății.
„O parte din atractivitatea acestor personaje este că sunt mai isteți decât sistemul”, spune ea. „Jaful de artă nu are victime directe, nu implică sânge — este o formă de rebeliune elegantă.”
Într-o epocă marcată de proteste, scandaluri politice și o profundă neîncredere în autoritate, publicul s-a îndrăgostit de această figură a „geniului moral ambigu”. Filmele The Thomas Crown Affair (1968) sau How to Steal a Million (1966) au conturat imaginea hoțului sofisticat — un personaj care nu fură din lăcomie, ci dintr-o nevoie de control și frumusețe.
„Acești oameni nu par criminali”, adaugă Ronald. „Par artiști. Par că trăiesc o fantezie în care legea este doar o sugestie.”
The Mastermind: glamourul disecat
Kelly Reichardt refuză însă să îmbrace jaful în strălucire.
În The Mastermind, Josh O’Connor joacă rolul unui tânăr frustrat, prins între idealism și eșec, care plănuiește un furt pentru a scăpa de presiunea financiară. Niciun costum scump, nicio reușită spectaculoasă — doar realitatea amară a unui vis de libertate care se destramă.
„Tipii ăștia nu sunt romantici, sunt privilegiați”, spune regizoarea. „Să-ți permiți să furi pentru adrenalină e un lux. E o fantezie de clasă.”
Arta, dorința și fantezia controlului
Fascinația noastră pentru jafurile de artă nu e despre crimă, ci despre control — despre ideea că putem atinge și poseda frumusețea absolută.
În realitate, spune Susan Ronald, aceste povești vorbesc mai mult despre frustrare decât despre libertate: „Când nu poți crea, încerci să iei. Este o iluzie a puterii.”
Astăzi, când vedem artă în galeriile de lux, în casele minimaliste de pe Instagram sau chiar pe pereții noștri, continuăm să o dorim la fel ca ei — doar că în moduri legale și estetice.
Arta de a dori
Fie că alegem o fotografie de autor, o ilustrație contemporană sau un print de colecție, rămânem conectați la același impuls uman: dorința de a poseda ceva frumos.
The Mastermind ne amintește că frumusețea poate fi periculoasă – dar și profund umană.
Citește și: Tyra Banks lansează „înghețata caldă” – noul trend dulce care stârnește curiozitatea internetului
